Facerea Lumii

Pentru a nu se crea confuzii, atragem încă de la început atenţia că termeni ca energie, vibraţie, rezonanţă etc. nu au nimic comun cu termeni asemănători vehiculaţi de mişcări ocultiste, pseudospirituale sau neoscientiste (ca New Age, de exemplu), fiind realităţi fizice care pot fi luate ca suporturi simbolice pentru a înţelege mai bine unele realităţi spirituale.

Cel mai mare mister al Creaţiei este creaţia însăşi şi legătura ei cu Dumnezeu Creatorul. Cum se poate ca Dumnezeu absolut să creeze o lume relativă?

Logic, acest mister nu poate fi înţeles. Căci dacă e lipsă de comună măsură, deci discontinuitate între Dumnezeu şi Creaţie, atunci Dumnezeu nu se poate manifesta decât emanaţionist, ceea ce ar duce la pierdere de substanţă şi la panteism; iar dacă este continuitate, aceasta presupune o relaţie de la cauză la efect, ceea ce ar duce la concluzia că Dumnezeu este de aceeaşi natură cu creaţia.

Metafizic, misterul poate fi însă înţeles căci Dumnezeu ca Atotposibilitate se manifestă interior prin creaţie pentru că altfel s-ar limita pe El însuşi. Creaţia este deci posibilitatea divină de a se manifesta în Sine, definindu-se astfel catafatic printr-o maximă kenoză (în tradiţia ebraică (kabbala), creaţia apare în „golul” produs, înlăuntrul Principiului prin contracţia sa urmată de expansiunea lui creatoare. Este prima alternanţă de coagula-solve care stă la originea dualităţii creaţiei, simbol al dinamismului ei ca energie vibratoare (ţim-ţum)).

Teologic, misterul Creaţiei este exprimat în formula dogmatică a „creaţiei din nimic” (ex nihilo). Este o exprimare apofatică, paradoxală care spune că nu este nimic în afară de Dumnezeu şi El nu are nevoie de nimic ca să creeze lumea, existentă ca posibilitate în El însuşi din veşnicie şi doar exteriorizată la un moment dat, moment de altfel atemporal (relativ la creaţia din nimic s-ar putea gândi (la limita teologiei, şi poate de aceea teologii nici n-au gândit-o) că nimicul nu este neant ci o culme a apofatismului, echivalent cu non-fiinţa ca posibilitate de nemanifestare, sau ca vid, în sensul deplinului suprem, al tăcerii, căci lumea a fost creată din Tăcerea divină prin Cuvânt. Ar fi vorba deci de un apofatism metafizic şi nu de unul ontologic, cel al atributelor negative. Nimicul apofatic este ouk (in divinis) şi nu me on care este nimicul în raport cu creaţia).

Simbolic, acelaşi mister este exprimat prin lipsa de comună măsură între infinit şi orice număr care este inclus în infinit, acesta nefiind un număr; sau prin exprimarea că orice cuvânt, ca simbol al manifestării există în tăcerea originară, simbol al atotposibilităţii divine.

Energiile increate

Manifestarea lui Dumnezeu prin creaţie a început să fie bine înţeleasă în Patristica Ortodoxă odată cu Dionisie Areopagitul, apoi cu Maxim Mărturisitorul şi mai ales cu Grigore Palama care a stabilit limpede distincţia între esenţă (ousia) sau natura sau fiinţa Dumnezeirii, între Treimea ipostatică personală şi între energiile increate şi lucrarea lor creatoare (energeia).
Nu există aşadar creaţie fără exteriorizarea unei energii divine care impune creaţiei dinamismul mişcării care este vibraţie. Actul pur al lui Dumnezeu se imprimă creaţiei prin energiile sale care-l transformă în act dinamic creator, mişcare ritmică, deci vibraţie. Desigur, termeni ca: mişcare, dinamism, energie, vibraţie etc. trebuiesc înţeleşi aşa cum am spus simbolic prin extinderea acestor termeni din lumea fizică în lumea spirituală care altfel, strict raţional, n-ar putea fi înţeleasă. Simbolurile sunt implicite în lumea noastră care, fiind o reflectare a lumii spirituale, este plină de sens analogic şi de corespondenţe. De acest simbolism al termenilor şi al expresiilor trebuie ţinut seama în tot ceea ce priveşte originile (lucrările) creaţiei aşa cum sunt „povestite” în Biblie şi în toate textele sacre. Simbolul nu înseamnă identificare ci doar analogie, aici pe verticală.
Ce sunt aceste energii increate şi cum se manifestă ele în lumea creată o spune indirect (prin simbol) Moise în Cartea Facerii (1.3): „Şi a zis Dumnezeu: să fie lumină” (fiat lux). Creaţia începe prin „duhul lui Dumnezeu care se purta pe deasupra apelor”, energiile divine în aspectul lor distinct şi indistinct, haotic. Ea începe aşadar, sonor şi luminos, prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin apariţia Luminii, care sunt cele două forme de energie. Duhul provoacă mişcarea care se propagă ritmic, deci vibratoriu. De aici afirmaţia, reluată nu numai de teologi şi filozofi, ci şi de oameni de ştiinţă, că universul este vibratoriu (acţiunea ordonatoare care face lumea să iasă din Haos se identifică în mod principial cu vibraţia iniţială a Cuvântului. Trebuie perceput Supremul care ni se revelează printr-o vibraţiune pornită din Tăcerea divină. Este o limită între lume şi Principiu şi de la această limită, amplificându-se, o mişcare vibratorie care transformă Haosul în Cosmos. Bineînţeles, acest Haos nu este decât Substanţa în indistincţiunea sa, şi aceste vibraţii care se imprimă în ea nu sunt altceva decât lumile…” (Lovinescu).
Aceleaşi energii apar şi în Creaţia lumii după Ioan Evanghelistul: „Întru început era Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul… Întru el era Viaţa şi Viaţa era Lumina oamenilor” (In 1.1-4). Iată Cuvântul şi Lumina car se transformă în Viaţă, prin miracolul energiilor divine, se transformă în dinamismul creaţiei. Viaţa însăşi este deci energie dinamică vibratorie pe toate nivelurile ei, văzute şi nevăzute.

Energiile create: lumile angelice

Prima exteriorizare a energiilor increate în energii create a dus la formarea cerurilor, adică a lumilor angelice, ordonate în nouă ierarhii aşa cum au fost întrevăzute de Dionisie Areopagitul. Aceste ierarhii sunt în fond nivele de energie spirituală, iar îngerii sunt entităţi ipostatice vibratorii, incorporale care comunică între ei şi diferitele ierarhii printr-un fel de rezonanţă care formează împreună un imens Vortex (Sferic) Universal („Îngerii nu au fost făcuţi numai din lumină, ci din toate puterile (energiile) Domului (…). Astfel, în fiecare putere există un sunet a cărei rezonanţă corespunde calităţii puterii: aici stă întreaga bucurie cerească”. (Boehme)).
Ei reprezintă în acelaşi timp prima expresie în existenţa cosmosului nevăzut a atributelor, deci a numelor divine, arhetipuri exemplare pentru lumea umană (asemănate uneori cu Ideile platoniciene). Acestor nume le corespund, în multe tradiţii, numere care sunt încă o expresie a naturii lor vibratorii, a ritmurilor universale (Mundum regunt numeri).
Îngerii sunt simbolizaţi de multe ori prin raze de lumină, deci ca energie vibratorie luminoasă, ca tot atâtea reflexe ale luminii divine prin intermediul energiilor increate. Ei sunt numiţi de aceea „lumini secunde”. „Fiecare rază a Fiinţei, ieşind din unitatea sa totală fără să înceteze să rămână în ea, dă naştere unei fiinţe unice, singulare. Fiecare coexistă cu celelalte raze de care e inseparabil şi care constituie împreună corul, ansamblul deplin al cerului intelectual” (Bulgakov). „Îngerii sunt inteligenţe suprasensibile, radiaţii ale Logosului”, spune acelaşi teolog. Aceste radiaţii se manifestă însă mai degrabă fulgurant, ca tot atâtea scântei divine, ca tot atâtea clipe înşirate pe o rază simbolizând veşnicia (sau mai degrabă perpetuitatea).
Sunt numeroase texte în Biblie care atestă caracterul luminos al îngerilor începând cu Metatron „îngerul feţei” care este înger de lumină. Acest înger a fost iniţial Lucifer, „purtătorul luminii”, devenit după cădere înger al întunericului. Iisus însuşi spune, reluându-l pe Isaia, „Am văzut pe Satana căzând din cer ca un fulger”. Este lumina fulgurantă în cădere. Iar după căderea omului din rai, poarta este păzită de un Heruvim (sau doi) cu sabia de foc. De remarcat că în relaţie cu căderea, lumina se transformă în foc arzător, substanţa ignifică a infernului. Numeroasele apariţii ale îngerilor în lumea oamenilor (angelofanii) au un aspect luminos manifestându-se ca viziuni. Acelaşi simbol luminos este reprezentat de mulţimea ochilor care acoperă figura heruvimilor (polyomata). În unele figuri îngerii sunt simbolizaţi prin roţi de foc deci prin vortexuri vibratorii.
Dar nu numai prin vibraţii luminoase sunt simbolizaţi îngerii, ci şi prin vibraţii sonore, inaudibile dar făcându-se auzite în cursul numeroaselor angelofanii. Cuvântul divin se exteriorizează la îngeri prin laudele pe care le aduc necontenit Creatorului. Aceste laude, manifestate pe fiecare nivel angelic, formează „corurile” sau cetele îngereşti, iar muzica lor este o însumare de vibraţii care alcătuiesc „armonia sferelor”. Doxologia creştină nu este altceva decât un reflex, o imitaţie audibilă a acestei armonii inaudibile urechilor omeneşti. Multe angelofanii în Biblie, nu sunt altceva decât mesaje divine exprimate inteligibil prin vocea îngerilor, ca de exemplu Buna Vestire. Alteori ele îşi fac simţită prezenţa prin sufluri, printr-o boare care u este decât o vibraţie sonoră ca o bătaie de aripi a îngerului, simbol al propagării ritmice a suflului universal (pneuma). Are loc astfel între înger şi om un fel de rezonanţă care amplifică prezenţa angelică şi o face sensibilă sufletului uman. Ne întrebăm dacă „asimţirea” de către om a îngerului păzitor nu are loc printr-un astfel de fenomen de rezonanţă, atunci când omul se „acordează” în rugăciune pe aceeaşi lungime de undă sau pe aceeaşi frecvenţă, exprimate simbolic, cu îngerul său. Inspiraţia însăşi, în manifestările sale superioare, nu este decât o asemenea rezonanţă între ideea angelică şi sufletul uman.
Dacă Dionisie Areopagitul a explicat în termeni teologici structura ierarhiilor angelice, nimeni nu a făcut-o mai sensibilă, în termeni poetici şi simbolici, decât Dante în Divina Comedie:

Când roata-al cărei joc înveşniceşti
râvnit de ea, mă prinse cu-armonia
ce-a dăinuit pură sferelor cereşti…
Iar noul cânt şi-n cer lumina toată
stârniră-n mine atare dor de-a şti
ce pricini au, cât n-am simţit vreodată. (Paradis I, 76-84)

Această lumină se roteşte cu viteze (deci cu vibraţii) din ce în ce mai mari în spirale ascendente în jurul polului divin, simbolizat de „motorul imobil” al lui Aristot.

Citindu-mi visarea-n ochi, stăpâna draga (Beatrice)
„De el, grai cu glas care mângâie,
atârna cerul şi natura întreagă.
Priveşte roata ce-i în şir dintâie
şi află că se mişcă-atât de iute
prin dragostea ce-i scris în cer s-o mâie. (Paradis, XXVIII, 40-45)

Lumina se răsfrânge în cercuri din ce în ce mai largi şi mai depărtate (în fond spirale) aruncând scântei de lumină, ca tot atâtea clipe.

Iar când sfârşi în profunzimi de-azur
văzui, ca fieru-n clocot azvârlind
şi sferele mii de scântei în jur.
Fiece scânteie se mişcă rotind
în focul ei, şi-erau atâtea-n zbor,
că-n numere nu-I chip să le cuprind. (Paradis, XXVIII, 88-93)

[ http://2.bp.blogspot.com/_7aWtHgOWPO8/S0d7FcWHI9I/AAAAAAAAAnw/F75ExfLJY8c/s320/Paradiso.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

În afara aspectului luminos, energiile angelice din sferele cereşti îşi manifestă prezenţa şi sonor prin cântări de laude, prinse de Dante în versuri splendide:

Osana-şi răspundeau din cor în cor
spre punctul ce-I sorginte de lumini
şi-n veci îi va păstra pe locul lor.
Ci-nţelegând ce îndoieli m-aţin,
iubita zise: „Cercurile prime
ţi-au arătat Heruvimi şi Serafimi.
Se-nvârt atât de iuţi legaţi de schime,
spre-a fi cât pot cu punctul prin la fel
şi pot, pe cât se-nalţă-n stări sublime”. (Paradis, XXVIII, 94-102)

Această armonie de vibraţii luminoase şi sonore formează armonia sferelor, o sinteză a energiilor spirituale manifestată simbolic prin muzică şi fulgeraţii de lumină. Ele se vor răsfrânge-n lumea noastră, dar nevăzute şi inaudibile, din cauză că oamenii au pierdut simţul eternităţii.

Macrocosmosul vibrator

Energiile spirituale care mişcă lumea angelică într-o armonie vibratorie de lumină suprasensibilă şi sunet inaudibil se răsfrâng în lumea noastră, în cosmosul fizic al cerului şi pământului, ca lumină vizibilă şi sunet audibil, lumină şi sunet care nu formează decât un segment accesibil simţurilor omeneşti din realitatea mai vastă a radiaţiilor şi ultrasunetelor.
Din perspectiva biblică, răsfrângerea celor nouă ierarhii spirituale în lumea cosmosului fizic se face în cele şapte zile ale Hexaimeronului într-o ordine care merge de la simplu la complex, de la subtil la corporal, culminând cu creaţia omului care însumează toate energiile, depăşindu-le prin conştiinţa lui. În primele trei zile, care sunt tot atâtea stări sau etape, au fost create lumina şi întunericul, apoi cerul şi pământul, ca prototipuri din care a decurs apoi universul fizic propriu-zis, odată cu crearea (paradoxal) în ziua a patra a luminii vizibile pe cerul planetar cu stelele, soarele şi luna, despărţind ziua de noapte. În alte trei zile au fost create cele trei regnuri: mineral, vegetal, animal. La sfârşitul zilei a şasea a fost făcut omul căruia duhul divin i-a dat viaţă şi care a devenit stăpânitorul întregii lumi ca reprezentant al lui Dumnezeu. Zilele genezei biblice nu simbolizează altceva decât această structurare în realităţi din ce în ce mai diverse şi mai complexe a energiilor fizice vibratorii generate de energiile spirituale, care s-au născut la rândul lor din energiile divine increate.
Din perspectiva ştiinţelor contemporane, universul fizic a luat naştere, ca şi întreg cosmosul, printr-o explozie uriaşă a unei energii enorme, printr-un big-bang care este replica fizică a acelui principial fiat-lux. Din acest început titanic izbucnit dintr-o black-hole, această noapte a haosului – echivalent simbolic al ţim-ţum-ului originar – energia s-a „precipitat” pe nivele din ce în ce mai grosiere, prin formarea unei vaste game de radiaţii şi de vibraţii din care s-au născut atomii şi agregarea lor în moleculele materiale ale celor trei regnuri mineral, vegetal şi animal, ultimele două marcând apariţia unei noi forme de energie, energia vitală pe care s-a grefat energia psihică odată cu apariţia omului şi a conştiinţei umane. Ştiinţele nu contrazic, în fond, geneza exprimată mitic, deci simbolic, a tradiţiei biblice, ci doar detaliază şi o analizează raţional, limitându-se evident la universul sensibil.

[ http://2.bp.blogspot.com/_7aWtHgOWPO8/S0eGpG9oNtI/AAAAAAAAAn4/ZxwoFSKgdX0/s320/Zimzum.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

The process of creating the world was achieved
by the Tzimtzum or contraction
which is likened to the folding in
of G-d’s hand into its palm
to create a “vacant space”
which was then occupied by heavenly Jerusalem
and the lower & upper Gardens of Eden,
crowned by three letters of yod.
The two menora forms suggest the seven heavens
and the seven lower worlds.
The nether Jerusalem is the ellipse on the bottom.

Întreg cosmosul a apărut aşadar prin coagularea unui univers vibratoriu pe nivele din ce în ce mai grosiere şi mai complexe, în realităţi din ce în ce mai corporificate, una îmbrăcând-o pe cealaltă şi toate coexistând într-o armonie care este replica, desigur imperfectă, a armoniei sferelor.
Ar trebui să mai spunem că universul fizic este dublat de un univers subtil, în care energiile iau forme vibratorii manifestate în fenomene insesizabile, deşi de natură psiho-fizică şi nu spirituală. Este universul duhurilor, al daimonilor, al ginilor pe care abia dacă, ştiinţa modernă începe să le bănuiască, dar pe care ştiinţele magice ale antichităţii le cunoşteau şi le foloseau datorită unor puteri paranormale. În acest univers se petrec fenomene subtile care, în aspectul lor malefic sunt provocate de demonii de tot soiul, ierarhizaţi şi ei într-o replică inversată a ierarhiilor cereşti, şi care încearcă să distrugă ordinea cosmosului – cu ajutorul omului din păcate – readucându-l la haos; în aspectul lor benefic, aceste forţe subtile sunt simbolizate de daimoni, nimfe, zâne, elfi etc., deci de entităţi ale naturii pe care mitologiile antice le cunoşteau şi le foloseau (magia neagră şi magia albă).
Lumea este dominată, pe scurt, de două tipuri de energie, una radiantă, liberă, al cărei spectru vizibil este format din lumină, şi care se propagă chiar în vid, şi o altă energie vibratorie, în care este inclus şi sunetul audibil, şi care se propagă prin vibraţia materială a celor trei stări de agregare solidă, lichidă şi gazoasă. Reprezentantul fizic şi simbolic cel mai cunoscut al celor două energii este fulgerul şi tunetul, cu manifestări luminoase şi sonore. Din aceste energii s-a coagulat lumea minerală prin ale cărei cristale lumina se refractă şi se descompune în culorile curcubeului, el însuşi simbol al legăturii între pământ şi cer, între energiile fizice şi cele spirituale, ca şi fulgerul dealtfel. În regnul vegetal şi animal având ca suport celula vie, energia ia forma unor bioenergii specifice, aşa cum regnului animal şi uman îi este specifică energia psihică. Prin sublimarea ei, luând-o ca suport, se fixează conştiinţa umană care se poate întoarce la energiile spirituale şi chiar increate, închizând astfel ciclul generării cosmosului (în limbaj alchimic, universul este athanor în care energiile se transformă una în alta sublimându-se, ca să se precipite apoi în materia primă din care au purces. Acolo unde ştiinţele greşesc, este în considerarea evoluţiei universului fizic ca un progres (teoria evoluţionistă) când în realitate prin această evoluţie se produce o îndepărtare din ce în ce mai accentuată de energiile spirituale).

Vibraţiile în microcosmosul uman

Dumnezeu, în virtutea infinităţii sale, neputând să nu-şi exercite orice posibilitate pentru a nu-şi limita libertatea, din iubire şi cunoaştere, a creat lumea. Şi a creat-o din nimic, din haosul lipsit de orice determinare. Creaţia este deci actul pur al voinţei sale atotlibere care prin mijlocirea energiilor increate s-a transformat în act dinamic, creator al unui univers menţinut în mişcare de energiile create. Mişcarea nu este altceva decât repetarea ritmică a unui act energetic care dă oricărei existenţe şi deci întregului cosmos un caracter vibrator. Această mişcare vibratorie este o alternanţă ritmică de plusuri şi de minusuri care se menţine în echilibru pe seama tuturor dezechilibrelor. Ordinea universului este o ordine dinamică de natură vibratorie menţinută în act de energiile create. Şi totuşi, aceste energii au tendinţa să-şi piardă din dinamism (expansiunea universului) şi să se niveleze datorită creşterii entropiei, energia structurată transformându-se ireversibil în energie liberă. Ordinea naturală, ordinea cosmică apare astfel ca o ordine fără sens care tinde să se întoarcă în haosul din care a scos-o fiat-ul cosmogonic.
Pentru a da sens creaţiei şi pentru a o menţine în act ordonator, Dumnezeu l-a creat pe om. Şi l-a creat după chipul său, cu conştiinţă autoreflectantă şi creatoare, liberă chiar dacă limitată în timp şi spaţiu. L-a creat asemenea lui, dar omul şi-a pierdut asemănarea, îndepărtându-se de Dumnezeu. Şi de aici toată drama, chiar dacă şi-a păstrat chipul, dar şi acesta tot mai obnubilat de propria sa creaţie, devenită şi contrară sensului divin, prin abuz de libertate.
Se spune în VT: „… atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om, şi a suflet în faţa lui duh de viaţă (pnoen zoes), şi s-a făcut omul suflet viu (psychen zosan)” (Gen. 2-7). Omul are deci ca suport terestru trupul animat de duhul divin care i-a dat sufletul viu, deci o triplă formă de energie, însumând cele trei nivele macrocosmice, ierarhizate armonios într-un microcosmos cu caracter de unicitate, destinat să stăpânească universul.
Creaţia omului a dus aşadar la o nouă şi ultimă structurare a energiei, după aceea a lumii angelice, a lumii subtile (a vieţii biopsihice) şi a lumii fizice. Caracteristica omului este, aşa cum s-a spus, conştiinţă, o energie sublimată la limita lumii psihice şi spirituale care are capacitatea de a se privi pe ea însăşi şi de a privi universul, de a înţelege deci originea şi sensul creaţiei, şi având posibilitatea să recâştige lumea spirituală, chipul şi asemănarea pierdute la izgonirea din paradisul terestru.
Pe un suport corporal, structura fiinţei umane este bipolară, suflet şi spirit, creierul şi inima formând cei doi poli ai unei elipse care aspiră permanent să-şi recâştige unitatea şi perfecţiunea centrului. Între cei doi poli se produce o continuă ritmare a vieţii, o continuă vibraţie care răspunde simbolic vibraţiei primordiale. Începutul vieţii este dat de impulsul vibratoriu al inimii cu sistola şi diastola sa. Ea întreţine viaţa creierului care la rândul ei reverberează în viaţa inimii şi a întregului corp, ordonându-le existenţa. Are loc deci un fel de continuă rezonanţă între inimă şi creier care întreţine viaţa biologică şi psihică, pe suportul căreia omul poate să-şi altoiască viaţa spirituală (Vorbirea omului este o vibraţie a coardelor vocale, ca şi muzica sa. Această vibraţie se simte în tot corpul, care vibrează odată cu vorba şi muzica. La pronunţarea prelungită a vocalelor (vocalize), vibraţiile intră în rezonanţă cu organele corpului în ordinea următoare, începând cu capul: i, e, a, o, u).
Concentrarea nu este altceva decât perceperea acestei vibraţii care unifică, cu ritmul ei, bătăile inimii şi ale respiraţiei, în fond ale sufletului vital. Perceperea acestei vibraţii este primul pas în fixarea şi unificarea conştiinţei care se ridică pe aripile gândului spre cer. De unde coboară în inimă pentru a urca apoi sublimată spre Dumnezeu. Acestea sunt în fond rostul şi tehnica rugăciunii.

De la „fiat lux” la explozia atomică

Tot mai puţini oameni îşi folosesc însă energia încercând s-o transmute în energie spirituală. Cei mai mulţi se lasă antrenaţi în cursul descendent al devenirii care este un curs al degradării energiei pe toate planurile, în ciuda unor aparenţe înşelătoare. Omul de ştiinţă, în măsura în care mai este conştient de răspunderea lui, îşi dă seama că a ajuns cu descoperirile sale la limita universului fizic. Constanta de acţiune a lui Planck (h), viteza limită a luminii © descoperită de Einstein etc. au atins marginile energiei fizice dincolo de care se trece în lumea unor energii subtile (nicidecum spirituale) în care ecuaţiile raţionale nu mai au un sens. Relaţiile de incertitudine ale lui Heisenberg au relativizat cunoaşterea ştiinţifică care nu poate depăşi dualitatea vibratorie a undei şi corpusculului. Aceleaşi incertitudini în domeniul astrofizicii unde găurile negre lasă perplex pe omul de ştiinţă. Ce să mai spunem de structura microuniversului unde se „înghesuie” în mintea ştiinţificului zeci de aşa zise particule pe care nu le mai poate ordona, fără introducerea unor ficţiuni precum quark-ul. La limită s-a ajuns, şi în universul biologic unde s-a dezechilibrat celula, pătrunzându-se în domeniul genelor în care noul ucenic vrăjitor se „joacă” într-o inginerie genetică prin care se ameninţă însăşi viaţa, odată cu apariţia unor boli ca sida şi cancerul car nu pot fi stăpânite. Să nu mai vorbim de universul psihic a cărui dereglare prin psihanaliză şi alte practici mai mult sau mai puţin oculte, au dus la sporirea alarmantă a nebuniei, pe care a întrevăzut-o Sf. Apostol Pavel (1 Cor. 3,19): „Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu…”.
Cu toate aceste eşecuri, omul de ştiinţă continuă să se creadă deţinătorul întregii cunoaşteri şi făuritorul progresului, pur şi simplu pentru că ştiinţa l-a dus la producerea unui nou univers, cel tehnologic, aducător de bunăstare materială şi de confort, care lucrează în fond din ce în ce mai asiduu şi mai rapid la degradarea lumii şi a umanităţii. Această degradare a început demult, desigur, odată cu căderea omului din rai. Ea a continuat lent, dar sigur, prin dezvoltarea lumii materiale şi sărăcirea lumii spirituale, viteza degradării accentuându-se alarmant în lumea contemporană. Întruparea Fiului lui Dumnezeu a dat o şansă omenirii să se reorienteze spre spiritual printr-o metanoia a iubirii li a cunoaşterii. O parte, din ce în ce mai mică însă, mai păstrează nădejdea şi credinţa acestei reînvieri. Dar „prinţul acestei lumi” este tot mai puternic şi împinge lumea spre dezastru, profitând de inconştienţa şi slăbiciunile omului, tot mai uşor de iluzionat. Un moment de răscruce al acestui mers descendent spre moarte l-a constituit prima explozie atomică (1945) care, deşi a pus capăt celui mai atroce şi mai pustiitor război, a sporit pericolul omenirii de cădere liberă spre un crepuscul sumbru şi inevitabil. În zadar se împăunează ştiinţa cu cucerirea energiilor subatomice şi cu cucerirea spaţiului interplanetar, pentru că în realitate ea n-a cucerit decât o imensă iluzie. Răspunzând aşadar acelui creator fiat lux cu explozia atomică, omul a declanşat energiile ascunse ale universului, aruncându-l în tenebrele exterioare.
Atâta timp cât omul şi-a utilizat propria energie şi energiile universului înconjurător pentru necesităţile traiului zilnic, lucrurile s-au menţinut în echilibru. Dar în orgoliul lui, omul a încercat să învingă natura, acumulând şi exploatând energii tot mai mari, cu mult peste cele la îndemâna lui. Odată cu trecerea de la uneltele, totuşi utile, la dezvoltarea unor maşini şi a tehnologiei industriale, la exploatarea energiei elementelor în scopul dobândirii unor puteri tot mai mari, s-a produs un dezechilibru care a mărit puterea de distrugere, ducând la războaie ucigătoare. Astfel, în loc să-l ajute pe om, şi omul s-o respecte, natura a ajuns o sclavă a omului, care a degradat-o până la desfigurare. Dar este pe cale să se producă acum o revoltă a naturii împotriva omului, revoltă surdă dar tot mai perceptibilă, care ameninţă cu sufocarea umanităţii.

FACEREA LUMII

Facerea lumii ne este povestită de Moise profetul în şase zile (Hexaimeron), a şaptea fiind ziua de odihnă a Domnului (Heptaimeron). Evident cele şase (şapte) zile nu au nimic din zilele noastre, nu reprezintă nici măcar o succesiune temporală, ci una ontologică. Ele reprezintă etapele formării lumii din Unitatea divină, geneza stărilor multiple de fiinţă care constituie universul manifestat, văzut şi nevăzut. Fiecare etapă, fiecare treaptă este în acelaşi timp un ciclu, care parcurge un nivel al creaţiei, rămânând deschis nivelului următor. În raport cu Principiul, geneza lumii este o coborâre pe nivele din ce în ce mai joase, o catabază; dar în raport cu manifestarea această geneză este din ce în ce mai complexă, este o anabază culminând cu crearea omului.
În alt sens, Facerea lumii ne este relatată din trei puncte de vedere:
- al lui Dumnezeu care vorbeşte, care revelează lumea prin Cuvânt şi-i dă viaţă
- al lui Moise care relatează indirect faptele lui Dumnezeu
- al lui Moise care comentează cele întâmplate în vremea aceea
Între aceste povestiri sunt lungi hiatusuri, lungi tăceri, care constituie misterele Facerii lumii.
În Cartea Facerii nu ni se spune nimic despre Divinitate; ea nu este o theogonie ci numai o cosmogonie. Ni se spune doar numele lui Dumnezeu: Elohim (=Cei puternici) care este un plural. Nu ni se spune marele nume, ci doar nume intermediare, care sunt atribute divine.
Cartea Facerii nu este o expunere conceptuală a unui sistem cosmogonic. Este o povestire inspirată, sapienţială. Este o realitate exprimată simbolic. În acest sens sacru, Cartea Facerii este un mit; iar comentariul ei este o adevărată hermeneutică, o dezvăluire a înţelesurilor interioare, esoterice şi simbolice.

Facerea Lumii – Cosmogonia

Ziua întâi
1.1. „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.”
Acest „la început” sau „întru început” (bereshit, en arhe, in principio) nu înseamnă numai la început, deci înainte de orice Început temporal, ci şi în Principiu, deci in divinis, în increat. Dualitatea a fost mai întâi gândită de Dumnezeu şi apoi manifestată. Cerul şi Pământul constituie prima polarizare a Principiului: esenţa şi substanţa (în tradiţia hindusă: purusha şi prakriti). Cerul nu este cerul vizibil, creat în ziua a doua, ci cerul principial, cerul cerului („cerurile”). Aşa cum pământul nu este pământul nostru, ci substanţa în care va fi in-formată lumea.

1.2. „Şi pământul era netocmit şi gol *.”
E vorba de indistincţia substanţei care e pură virtualitate, gata să primească orice calitate.
* - Aorates kai Akatas = nevăzut şi neformat
„Şi întuneric era deasupra adâncului ** şi duhul lui Dumnezeu se purta (se mişca) deasupra apelor”
Următoarea polarizare o constituie deci duhul şi adâncul (tenebrele). Acum apare aspectul dinamic, creator, căci duhul (activ) se mişca deasupra apelor primordiale, substanţă nediferenţiată (pasivă). Este un pas infinitezimal spre creaţia propriu-zisă; energia devine activă.
** - Abyssou; tohu va bohu

1.3. „Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină. Şi a fost lumină.”

1.4. „Şi a văzut Dumnezeu că e bună lumina şi a despărţit lumina de întuneric.”
Creaţia în act, creaţia propriu-zisă izbucneşte cu acest fulgurant fiat lux (iehi aor; genetheto phos). Duhul lui Dumnezeu proiectează lumina în haosul primordial (tohu va bohu), în adâncul de ape (abyssou). Duhul îşi actualizează energia potenţială şi o transformă în lumină, separând-o de întunericul haosului. Dumnezeu a făcut deci lumea în gol, în haos, în acel nimic (ex nihilo) car era doar virtualitate. Această lumină din ziua întâia nu este evident lumina vizibilă, ci principiul, esenţa ei.
Creaţia începe aşadar cu porunca lui Dumnezeu, cu Cuvântul lui: fiat lux. Aşa cum spune şi Ioan: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul (…) În el era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor” (In. 1.1-4): Cuvântul şi Lumina dau Viaţă cosmosului. Ele sunt energiile increate, dar creatoare. Ele sunt simbolul înţelepciunii şi iubirii cu care Dumnezeu a făcut lumea.
Prima dualitate cer-pământ este într-un fel în afara creaţiei, la originea ei, in divinis. Următoarele două sunt primele manifestări informale ale creaţiei, arhetipurile ei din care vor decurge cele patru principii elementare ale creaţiei formale: aerul (duhul), focul (lumina), apa şi pământul. Arhetipurile fiind create, ceea ce urmează este reflectarea lor pe planuri din ce în ce mai concrete, care constituie universul propriu-zis. Primele trei dualităţi (diade) formează împreună cu Principiul (Elohim) o heptadă care prefigurează şi cele şapte zile ale creaţiei (heptaimeron). Iar dualităţile sunt în fond, împreună cu Principiul, triade (ternare), prime reflectări ale Treimii divine.

1.5. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul noapte.
„Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâia.”
Ziua este nu numai nivel de fiinţă, stare de fiinţare, ci şi ciclu, realizare împlinită dar nu închisă ci deschisă spre ciclul imediat descendent, coborâre în spirale pe axul vortexului universal (Mutatis mutandis, fiat lux-ului cosmogonic îi corespunde în planul lumii noastre acel big-bang iniţial cu care a început expansiunea universului fizic, energia depărtându-se de centru în cercuri tot mai largi din care s-au format galaxiile spirale). Fiind vorba de primul ciclu cosmogonic, început în Cel fără început (in principio) el începe ontologic cu seara, cu amurgul, în misterul nopţii. De aceea şi ziua începe la evrei seara pentru că noaptea reprezintă indistincţia în care va apare lumina, aurora zilei. Este o moarte şi o înviere, o trecere la limită care generează o nouă zi, un nou ciclu.

Ziua a doua
1.6-8. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie o tărie prin mijlocul apelor, să despartă ape de ape. Şi aşa a fost. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că e bine. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a doua.”
Creaţia propriu-zisă, creaţia întregului cosmos apare deci în ziua a doua, cu a doua poruncă directă a lui Dumnezeu. Ziua întâia este ziua creaţiei în principiile ei; ziua a doua este creaţia lumii în structura ei, în realitatea ei actuală. Apele arhetipale sunt despărţite de Dumnezeu în ape superioare şi ape inferioare printr-un plan intermediar de existenţă numit cer. Apele superioare sunt lumea inferioară, lumea nevăzută a îngerilor (de care totuşi nu se vorbeşte explicit!) apele inferioare sunt lumea formelor, lumea văzută; iar tăria intermediară, firmamentul este cerul văzut şi nevăzut pe care vor apare în ziua a patra luminătorii, astrele. Substanţa primordială (apele) devine o triadă; dualităţile devin ternare prin acţiunea duhului, construind cele trei nivele ale lumii: spiritus, anima, corpus.
Lumea apare aşadar din intenţia divină de a crea. Această intenţie transformată în act rupe indistincţia apelor primordiale şi creează trei tendinţe: ascendentă, descendentă şi mediană, care se concretizează în cele trei nivele ale cosmosului (reprezentate în tradiţia hindusă de cele trei gunas: sattwa (ascendentă); rajas (mediană); tamas (descendentă)). Vom regăsi aceste trei tendinţe în orice stare de existenţă. Ele transformă orice pas creator din dualitate în triadă, ca un reflex multiform al Treimii divine. Cuvântul şi Lumina dau astfel Viaţa lumii. O tendinţă ascendentă şi una descendentă, separate de un plan median dau o zi a creaţiei care e bună şi frumoasă (sensul complet al cuvântului Kalon); dau deci o stare armonioasă a existenţei. Dezacordul acestor tendinţe cu predominanţa tendinţei descendente creează dizarmonia. Prima mare ruptură a armoniei iniţale, provocată de Lucifer, de care nu se vorbeşte în Geneză, e acest dia-bolus care, accentuând tendinţa descendentă, a generat Răul lumii acesteia.

Ziua a treia
1.9-13. „Şi a zis Dumnezeu: Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul…”
Dumnezeu a lucrat până acum la structura mare a cosmosului ca şi la structurarea lumii arhetipurilor, lumea informală a îngerilor. Deşi n-o spune direct Cartea Facerii, creaţia îngerilor este subînţeleasă poate atunci când se foloseşte termenul cer la plural sau când se vorbeşte de apele superioare. În ziua a treia Dumnezeu lucrează în lumea apelor inferioare despărţind apele de uscat, uscatul de mări. El ordonează astfel globul pământesc cu elementele lui principiale: uscatul, apa şi aerul (văzduhul), căci firmamentul este propriu-zis cerul văzut ca şi lumea formală subtilă, nevăzută dar simţită. Al patrulea element, focul, prezent până acum doar ca lumină, va apare concret în ziua următoare. Tot în ziua a treia creează Dumnezeu regnul vegetal, după regnul mineral (uscatul) şi înaintea celui animal.
1.11. „Apoi a zis Dumnezeu: Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă cu sămânţă* într-însa, după felul şi asemănarea ei** şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel de pământ”. Şi aşa a fost (…)”.
* - sperma
** - kata genoos kath homoieteta

1.13. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia”
Se pare că Dumnezeu creează la început prototipul fiecărei specii din care se trag apoi indivizii, fiecare după genul şi asemănarea sa.
Lumea vegetală va fi şi lumea paradisului terestru, iar culoarea verde va fi simbolul vieţii, al continuităţii ei pe acest pământ. Iar succesiunea regnurilor se face într-o ordine logică de la simplu la complex, care nu are nimic de-a face cu evoluţionismul modern, căci fiecare regn îşi are „felul şi asemănarea lui”, fiind un întreg armonios împlinit în sine.

Ziua a patra
1.14-19. „Şi a zis Dumnezeu: „Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii – şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul”. Şi aşa a fost (…)”.
Dacă în ziua a treia Dumnezeu a ordonat spaţiul cosmic, în ziua a patra ordonează timpul. Alternanţa de lumină şi întuneric creează ritmul zilelor şi nopţilor, ca şi celelalte ritmuri cosmice, ce reglează existenţa universului şi a omului. Ritmul introduce un element de revenire a unei permanenţe care anulează trecerea timpului. Soarele, luna şi stelele sunt cerul vizibil a cărui imensitate simbolizează infinitul divin; iar mişcarea regulată a astrelor, repetată indefinit, sugerează veşnicia. Nimic mai bine decât cerul înstelat nu reprezintă atotputerea divină. Dar este limpede în acelaşi timp că acest cer care desparte apele superioare de apele inferioare este propriu-zis văzduhul şi nu cerul spiritual creat în ziua întâia, de care este totuşi legat prin simbol. Iar ritmul şi zilele noastre nu sunt altceva decât acel „a fost seară şi a fost dimineaţă” care defineşte marile cicluri şi nivele ale întregii creaţii, început şi sfârşit de lumi, în sens ontologic şi nu temporal.

Ziua a cincea
1.20-23 „Apoi a zis Dumnezeu: să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele* şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului. Şi aşa a fost (…)”.
* - psychen zoon – animale vii; animale cu suflet
În această etapă, Dumnezeu creează viaţa în toată diversitatea ei. Creează animalele care sunt făpturi cu suflet (psychen zoon), deci mai apropiate de om (chiar numele de animal vine din lat. Anima, -ae). Şi aici, Dumnezeu nu face fiecare animal în parte ci speciile din care se va dezvolta apoi mulţimea indivizilor. Simbolismul animal este însă în general, inferior celui vegetal, căci fixarea plantelor în pământ este un reflex al imuabilităţii divine. O plantă se mişcă după soare şi „contemplă” cerul, în timp ce animalele se mişcă dezordonat şi u au capacitate contemplativă decât rareori; excepţie fac păsările care prin zborul lor sunt mai aproape de cer şi pot simboliza stările angelice.
Deşi crearea animalelor după vegetale este logică, pare totuşi o nepotrivire faptul că plantele iau fiinţă înaintea luminătorilor, deşi este adevărat că sunt forme inferioare de viaţă care nu au nevoie de lumină ca să se dezvolte. Sau poate că în ziua a treia e vorba doar de germenii vieţii, de sămânţă (spermá), generalizarea vieţii făcându-se în ziua a cincea. O parte a animalelor apare însă şi la începutul celei de a şasea zile: reptilele şi animalele sălbatice. Poate pentru că firea lor violentă le face duşmane omului şi mai apropiate de demoni.

Ziua a şasea
Ultima etapă a creaţiei este rezervată omului, care încoronează lucrarea Domnului. Omul, care va fi stăpânul creaţiei, nu putea să vină decât atunci când totul este gata ca să-l primească. Crearea omului are loc în această zi în două faze. Mai întâi vorbeşte Dumnezeu însuşi:

1.26. „Apoi Dumnezeu a zis: Să facem om după chipul şi asemănarea noastră” (…)
Până acum Dumnezeu porunceşte „să fie” (genetheto). Acuma este un fel de vorbire în sine: „să facem” (poiesomen). Este deci gândul divin în care omul este proiectat după chipul şi asemănarea sa. Este intenţia divină.

1.27. Spune după aceea povestitorul: „Şi a făcut pe om după chipul său după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; l-a făcut bărbat şi femeie.”
Iată că acum se vorbeşte de o creaţie după chip, asemănarea a dispărut, poate pentru că apare omul dual: bărbat şi femeie (în Septuaginta se spune mai exact: masculin şi feminin e vorba de o dublă calitate şi nu de două părţi distincte). Omul după chip şi asemănare este Adam Qadmon în care dualitatea era numai virtuală. Cum Dumnezeu este unitate fără dualitate, chipul său rămâne în omul dual (androginul primordial), dar se pierde asemănarea. A treia etapă a creaţiei omului va fi relatată în Cartea Facerii când se va relua istoria propriu-zisă a omului, după ziua a şaptea.
Încheind creaţia universului nevăzut şi văzut, Dumnezeu binecuvântează omul punându-l stăpân peste tot pământul şi peste toate vietăţile.

1.28. „Şi Dumnezeu l-a binecuvântat zicând: Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi (…) Şi a privit Dumnezeu toate câte făcuse şi iată erau bune (frumoase) foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă, ziua a şasea”.
Dumnezeu dă astfel omului poruncă să continue creaţia atât calitativ (fiţi rodnici) cât şi cantitativ (vă înmulţiţi). Predominarea cantităţii va duce în cele din urmă la mari probleme pentru omenire. Căci Dumnezeu a creat lumea armonioasă, o armonie făcută din echilibrarea contrariilor, ducând la diversitate în unitate; o armonie în care suma tuturor dezechilibrelor duce la echilibru. Omul, însă, prin intervenţia sa necugetată, avea să rupă acest echilibru provocând mari dezordini. Dar la sfârşitul celei de a şasea zile suntem încă in illo tempore în care toate erau frumoase şi bune.

Ziua a şaptea
2.1-3. (…) Şi a făcut Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea sa pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea s-a odihnit de toate lucrările sale pe care le-a făcut. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o (…)”.
Cele şase zile ale creaţiei sunt încoronate de a şaptea zi, şase fiind un simbol al macrocosmosului (crucea cu şase braţe, indicând cele şase direcţii ale spaţiului), iar a şaptea zi reprezentând unitatea principială creatoare a lumii (centrul crucii). Aceasta a şaptea zi este ziua odihnei lui Dumnezeu şi a întregii creaţii, este ziua reculegerii şi reamintirii a ceea ce a fost la începuturi. Este ziua binecuvântării creaţiei, a contemplării ordinii cosmice şi a armoniei.
Astfel cele şapte (6+1) zile ale creaţiei constituie simbolul nu numai a şapte lumi şi a şapte cicluri creatoare (de la cele şapte planete tradiţionale, la ele şapte continente şi până la cele şapte zile ale săptămânii etc. etc.) ci şi al treptelor oricărei realizări spirituale.
Simbolismul numărului şapte străbate toată legea veche ca şi pe cea nouă, până la sfârşitul timpurilor, căci, în APOCALIPSĂ, celor şapte zile creatoare le corespund şapte îngeri, şapte biserici, şapte peceţi, şapte potire ale urgiei etc. etape ale distrugerii lumii actuale. Cum spune Clement Alexandrinul; „numărul şapte este începutul şi sfârşitul (alfa şi omega) lumii; în el se împlinesc cele şapte etape ale timpului şi din el primesc extinderea lor indefinită. Acesta este secretul numărului şapte.”

Edited by 3sat, 27 September 2016 - 19:35.

Pentru ca imi pierd rabdarea citind acest mini-roman, voi trece direct la subiect. Tu incerci sa ne bagi in cap ca lumea a fost intemeiata de Dumnezeu?

nu e frumos sa copiezi fara sa mentionezi autorul

Florin Mihăescu - “De al Energiile increate la energia atomică”

Ipoteza idealista e cea mai mare prostie. Visati in continuare, nu exista nimic fara dovezi irefutabile.

Mare prostie, nimic dovezi, imaginatie debordanta neconstructiva.

red46, on 27 septembrie 2016 - 19:37, said:

Nu! Vrea doar să sublinieze că informatiile sunt luate prin metoda frecării calotei craniene (vorbim de user nu de canalul tv german).

Initiator! Somn usor!

Edited by Peter Blood, 27 September 2016 - 19:58.

Oamenii nu existau cand Dumnezeu a intemeiat lumea. Atunci cum naiba scrie in biblie ce a spus el timp de 7 zile? Aveau microfoane ascunse pe undeva?

Decat sa citesc tot pomelnicul asta copypastuit , mai bine ma reapuc de cele trei volume din Istoria religiilor, a lui Eliade ...

Edited by sylvius, 27 September 2016 - 20:05.

3sat, on 27 septembrie 2016 - 19:30, said:

Tradu ce dracu inseamna asta.

Nu stiu ce fumezi, dar vreau si eu. pare bun.

e_miron, on 27 septembrie 2016 - 20:07, said:

Gen videoclipul acela cu "Tineti post?" si aia interogata vorbea in 10 limbi diferite.
Dar cazul asta e mai special..

Astept varianta audio a postarii tale.

Teoria evoluţiei este un produs contra-tradiţional, este un produs al civilizaţiei vestice. Este imposibil ca o asemenea idee să fi luat naştere într-o civilizaţie apărată de Tradiţie, în care esenţialele erau puse înaintea accidentalelor. Dovezile în ceea ce priveşte teoria, sunt derivate din rămăşiţele fosile, acumulare care este un proces extrem de laborios, scoaterea la iveală a dovezilor implicând excavarea a regiuni subterane considerabile. Acest proces aduce la iveală lucruri care, în cursul natural al lucrurilor, au fost îngropate. Dificultatea obţinerii de asemenea informaţii ar trebui luată în considerare ca pe o binecuvântare deoarece nu este numai vorba de ceea ce este pur accidental ci şi de „solidificare” şi moarte.
Totuşi, asta nu înseamnă că fosilele nu-şi au primul lor principiu în Dumnezeu, nici pe departe! De fapt, în continuare se va prezenta o interpretare a înregistrării fosile într-un cadru de lucru al ciclurilor şi principiilor, mai degrabă decât din punctul de vedere al accidentalelor şi „progresului” care caracterizează mentalitatea profană.
Înainte de a interpreta caracteristicile ciclurilor trecute, este necesar să fie bine înţeles ciclul în care trăim şi relaţiile din interiorul său. Datorită analogiei dintre microcosm şi macrocosm, există o relaţie directă între psyche-ul uman şi colectivitatea tuturor celorlalte fiinţe de pe pământ.
Conştiinţa umană se află în legătură cu spiritul individual (jivatma), cu facultăţile mentale (raţiunea, memoria, imaginaţia) şi cu continuităţile interioare ale simţurilor şi organelor de acţiune (vezi doctrinele hinduse).
Conştiinţa (ahankâra) este punctul ce uneşte aceste 3 diviziuni ale psyche-ului. De asemenea, printre fiinţele non-umane, forma vertebrată este principiul ce uneşte cele 3 tipuri de vertebrate: păsările, mamiferele şi peştii, care corespund celor 3 domenii ale psyche-ului amintite mai sus.
Păsările au o natură spirituală sau elevată, mamiferele una expansivă, pe când peştii sunt „prinşi” în domeniul acvatic, care corespunde experienţei senzoriale.
Animalele intervertebrate şi plantele corespund părţii inferioare a psyche-ului care este în legătură intimă cu corpul. Intervertebratele reprezintă aspectele emotive pe când plantele a căror fiziologie este inseparabil legată de soare şi de atmosferă, reprezintă partea vitală a psyche-ului care menţine viaţa corpului.
De aici se poate întrevedea armonia care există între lumile externe şi cele interne. Nu trebuie uitat însă că „principiul armoniei” operează, de asemenea, şi în cadrul fiecărei lumi; principiul fiind de fapt identic conceptului hindus de Dharma.
Această Armonie Cosmică este principiul care dă co-ordonarea tuturor fiinţelor din cosmos şi cel care menţine, în plan terestru, integrarea „ecologică”. Una dintre consecinţele armoniei este procesul de „selecţie naturală”, numit astfel de către transformişti. De fapt, selecţia naturală este doar una, manifestarea accidentală a principiului armoniei.

Selecţia naturală operează pe 2 căi:
- mai întâi, menţine norma speciei prin eliminarea deviaţiilor sau mutaţiilor care rezultă din imperfecţiunile existenţei formale, spaţio-temporale
- în al doilea rând, selecţia se comportă pt. a co-ordona relaţia dintre variatele specii prin determinarea schimbării genetice a formei.
Acest lucru este permis într-un anumit grad de flexibilitate al aspectelor psihice şi corporale ale fiinţei; totuşi există limite bine definite dincolo de care flexibilitatea armonioasă este imposibilă şi dincolo de care există doar deformare sau mutaţie.
Cantitatea de adaptare armonică prin care este capabilă oricare specie să treacă, depinde de natura speciei create, primitive, dar fără dubiu în unele cazuri schimbarea este considerabilă. Astfel, măgarul, calul şi zebra probabil cuprind o specie, toate fiind derivate din forma primitivă care conţinea, în ea însăşi posibilităţile manifestate de către sub-speciile moderne.
Forma primitivă a fost o creatură plastică, pe când formele moderne sunt izolate şi specializate corespunzând anumitor combinaţii restrânse de posibilităţile ce erau inerente formei primitive.
Astfel, vedem că în timp ce adaptabilitatea îmbunătăţeşte armonia între specii şi mediu, ea arată şi o specializare şi în final dizarmonie şi eliminare. Acest lucru este în strânsă legătură cu viaţa unui individ care include naştere, creştere şi schimbare şi în final moarte.
Aceste evenimente ciclice conduc la luarea în considerare a unor cicluri mult mai mari, ce implică un număr mare de fiinţe şi specii care sunt ilustrate de către aşa-numita înregistrare fosilă.
Evoluţioniştii întimpină o mare dificultate în aplicarea unui pattern evoluţionar la animalele intervertebrate şi la plante, cu excepţia secvenţelor adaptive care au fost descrise mai sus. Ei sunt aşadar interesaţi de animalele vertebrate şi deci în continuare domeniul de interes va fi al acestora.
Lumea apare a fi un loc foarte solid şi permanent, dar nu există nici un motiv să presupunem că aşa a fost dintotdeauna. Procesul creaţiei sau formării poate fi privit ca o mişcare de la „fluiditate” către „soliditate” sau de la „potenţialitate” către „actualitate” (realizarea posibilităţii inerente). Cineva poate spune că acest proces e foarte plastic şi că are mare potenţial de integrare şi armonie, fiecare fiinţă „derulându-se” şi „solidificându-se” în mod precis la momentul oportun. Chiar şi după formare, fiecare fiinţă nu este complet solidificată, ci devine aşa după o perioadă de specializare genetică.

Astfel, creaţia (crearea) poate fi văzută ca incluzând 2 dimensiuni:
- una a „descinderii” din potenţialitate către actualitate
- alta, ca o mişcare „orizontală” de la plasticitate primitivă către specializare.
Doar a doua mişcare are loc în spaţiu şi timp şi în consecinţă doar această dimensiune este reprezentată în înregistrarea fosilă. Relatarea creaţiei din Cartea Genezei oferă un ghid adecvat pentru interpretarea înregistrării fosile. Geneza descrie 6 cicluri începând cu crearea Luminii Intelectuale (a Intelectului – Buddhi din doctrinele hinduse), şi sfârşindu-se cu crearea omului.
Relaţia între aceste 2 creaţii nu trebuie forţată. În al doilea ciclu este vorba de separarea posibilităţilor supra-formale şi formale („apele superioare şi inferioare”), şi în al treilea ciclu este vorba de prima solidificare a posibilităţilor formale în crearea „pământului”, adică a întregii creaţii minerale. Acest proces semnifică o actualizare a anumitor posibilităţi ale domeniului psihic inferior. Procesiunea plantelor, care termină al treilea ciclu şi inaugurează pe cel de-al 4-lea, coincide cu crearea luminatorilor (luminariilor), care sunt, altfel spus, semnele actualizării domeniului psihic superior, în relaţie cu arhetipurile prezente în lumea supra-formală.
Ciclurile sunt dezvoltări ale posibilităţilor conţinute sintetic în Lumina Intelectuală (Buddhi). Armonia fiecărui ciclu se datorează integrităţii Intelectului şi, până acum în ceea ce priveşte lumea formală, se datorează Legii care reglează fiecare ciclu, dând fiecăruia caracteristicile sale particulare.
Al 5-lea şi al 6-lea ciclu prezintă un interes particular pentru că ele corespund formării părţii mai largi a înregistrării fosile.
Al 5-lea ciclu începe prin crearea peştelui şi se sfârşeşte prin crearea păsărilor, pe când al 6-lea ciclu începe prin crearea „lighioanelor pământului” (mamiferelor) şi se termină cu crearea omului.
Termenul „creare” nu implică faptul că fiinţa în chestiune nu era „prezentă” înaintea creării sale, ci implică faptul că pe parcursul ciclurilor, anumite fiinţe „s-au înveşmântat” ele însele conform posibilităţilor caracteristice şi au „apărut” (emergenţă) în domeniul formal (al formei).
Durata ciclului al 5-lea corespunde perioadei geologice vaste dintre mijlocul Paleozoicului vechi şi sfârşitul Mezozoicului. Primele fosile de găsit sunt peştii, apoi în timpul Paleozoicului Nou şi Mezozoicului, amfibienii şi reptilele. În cele din urmă, la sfârşitul Mezozoicului, apar fosilele de păsări. Ceea ce se vede de aici este o emergenţă succesivă şi liniară de posibilităţi între 2 poli, cel inferior corespunzând peştelui Paleozoic, iar la polul superior avem păsările din Cretacic.
Ne putem aştepta să găsim o serie continuă de posibilităţi între aceste 2 extreme (poli); astfel în plus faţă de amfibieni şi reptile, găsim peşti/amfibieni, amfibieni/reptile şi reptile/păsări. Totuşi, din considerente filetice (care sunt determinate prin legile cosmice) ne-am putea aştepta să găsim câteva creaturi intermediare deoarece fiecare se comportă ca un „istm” între domeniile adiacente, pentru a îndeplini anumite necesităţi metafizice, precum dezvoltarea „echispaţială” a indivizilor.
Mişcarea creativă a celui de-al 5-lea ciclu implică o trecere de la formele acvatice, prin cele terestre, către păsări care se ridică deasupra suprafeţei pământului. Crearea de mijloc a ciclului este reprezentată de către Seymouria amfibian/reptilă. Un studiu al fosilelor care se găsesc deasupra Seymouria, prezintă interes pentru a ilustra complexitatea procesului creativ, atunci când câteva cicluri secundare pot să opereze în lateral şi în conjuncţie cu ciclul principal.
În timpul perioadelor Permionului, Triasicului şi Jurasicului inferior, în plus faţă de reptilele Catylosaur/Thecodont, care sunt „centrele” în relaţii cu linia de la peşti până la păsări, se observă crearea unor creaturi reptiliene laterale incluzând aici ţestoasele şi aşa-numitele reptile asemănătoare mamiferelor.
Fiinţele de mai apoi prezintă un interes considerabil deoarece ele sunt creaţii ale ciclului secundar care include mamiferele non-euteriene (ex. Monotemele şi marsupialele) care încă există azi. Acest ciclu secundar formează legătura dintre ciclurile 6 şi 6 majore şi poate fi privit ca o extensie laterală a ambelor cicluri menţinând o legătură continuă de posibilităţi între aceste două cicluri.
Al 6-lea ciclu prezintă un interes particular deoarece include formarea mamiferelor şi a omului. Omul ocupă o poziţie centrală în creaţie deoarece „a fost făcut după chipul lui Dumnezeu”, omul este singura fiinţă care are acces direct şi liber la lumea supra-formală.
E important că ulterior creării omului, Creatorul „se odihneşte”, adică El „se retrage” către Centrul original de „activitate nonacţionantă” (motorul imobil – vezi Aristotel – care după ce pune în mişcare creaţia, manifestarea, se retrage (odihneşte) în Centru ca principiu pasiv a cărui simplu act de prezenţă constituie acţiunea sa ce menţine în mişcare creaţia), care constituie realitatea interioară a căruia omul este aspectul exterior.
Omul nu este doar chipul (imaginea) lui Dumnezeu, el este şi un mamifer euterian, şi aceste 2 părţi ale naturii sale sunt inseparabil legate. În Eutheria, se pot observa 2 diviziuni: cea care poartă o asemănare fizică apropiată cu a omului, numită Primate şi cea care este diversă în structură şi neasemănătoare omului.
Cel din urmă grup include toate neprimatele Eutheria. Este adevărat să spunem că nu numai omul este suprem, dar şi structura primată. Primul adevăr se vede în separarea omului de celelalte mamifere, pe când ultimul adevăr se observă prin „dominanţa” caracteristicilor primatelor peste mamiferele euteriene timpurii.
De fapt, primele euteriene ale Cretacicului erau intermediare între primate şi insectivore, insectivorele fiind cele mai „periferice” dintre fiinţele mamifere.

Evenimentele ciclului al 6-lea au 2 caracteristici:
1. aproximarea succesivă de la „difuzitate” (euterienele timpurii) către „centralitate” (omul)
2. crearea fiinţelor „intermediare” între „periferie” (insectivore) şi „centru” (om).
Fiinţele „intermediare” care include tipurile de rozătoare, carnivore, cal, vacă, etc, nu prezintă interes considerabil datorită asemănării formale cu omul.
În relaţie cu insectivorele, maimuţele sunt mai centrale, dar în relaţie cu omul ele sunt extrem de descentralizate. Înregistrarea fosilă indică prezenţa unui număr de fiinţe care în structură erau intermediare între maimuţe şi om. Există dovezi care sugerează faptul că aceste creaturi erau de-asemenea fizic intermediare între maimuţe (antropoide) şi oameni, totuşi în ceea ce priveşte posibilitatea spirituală, ele nu erau cu siguranţă oameni şi în consecinţă aveau un caracter de tip zombi.
Ele formează o parte a celui de-al 6-lea ciclu macrocosm, pe când omul este microcosmul celui de-al 7-lea ciclu. Primele schelete umane fosilizate se găsesc în Epoca Renului sau Paleoliticul Superior (Pleistocenul superior).
Aceşti oameni apar să fie răspunzători de frumoasele picturi rupestre găsite în Europa de vest. Este clar faptul că ei reprezintă o cultură dezvoltată cu o Tradiţie dependentă de natură în ceea ce priveşte simbolismul, în unele aspecte similară indienilor din America de Nord.
Despre oamenii Paleoliticului superior nu se poate în nici un caz spune că sunt primordiali. Prima formalizare a omului a avut loc probabil în perioada Miocenului, în timpul căreia s-au format platourile Tibetan şi Himalayan. Această regiune este simbolic legată de Axis Mundi, şi în consecinţă de om.
Până acum au fost luate în considerare doar aspectele creative ale ciclurilor, dar în plus la aceste efecte „pozitive” se adaugă şi cele distructive sau „negative”.
Iată 2 cazuri de distrugere, fiecare indicând „anticiparea” evenimentelor ulterioare. Cel mai mare exemplu de distrugere este cel care a încheiat cel de-al 5-lea ciclu atunci când toate reptilele archosauriene au dispărut fără a mai apărea ulterior. Acest eveniment catastrofic a coincis cu crearea primelor păsări şi mamifere. Mai timpuriu, în cel de-al 5-lea ciclu, atunci când au fost create primele reptile, a avut loc o fază acvatică distructivă, atunci când aproape toate vertebratele marine din Paleozoic au fost eliminate. Mările au fost repopulate cu un tip modern de peşte teleostean, mai târziu în ciclul al 5-lea, chiar înainte de crearea păsărilor.
Crearea peştelui teleostean a fost primul semn de apropiere a ciclului al 6-lea care a adus eliminarea reptilelor şi înlocuirea lor cu mamifere. Asemenea evenimente indică natura complexă şi suprapusă a ciclurilor şi ilustrează fluiditatea procesului creaţiei.
Al 7-lea ciclu începe odată cu crearea omului, care este microcosmul corespunzând macrocosmului ciclului 6. După crearea omului nu mai există altă creare. Ciclul al 6-lea este caracterizat de existenţa păsărilor, mamiferelor şi peştilor teleostean şi astfel ne întoarcem de fapt la consideraţiile psihologice prezentate la început.
Animalele intervertebrate şi plantele constituie partea inferioară a macrocosmului şi în consecinţă „se conformează” schimbărilor de ordin mai înalt ce au loc, în mod similar, crearea vertebratelor „se con-formeză” mişcărilor astrologice. Natura pasivă a părţii inferioare a macrocosmului se vede cel mai bine în înregistrarea fosilă a plantelor. Astfel, Pteridophyta aparţine celui de-al 5-lea ciclu şi Angiospermae, celui de-al 6-lea ciclu. Merită observat faptul că intervalul dintre emergenţa pteridophytelor „inferioare” şi cele „superioare”, corespunde timpului de existenţă a Seymouria, amfibianul/reptilă care a ocupat istmul median al celui de-al 5-lea ciclu.
La început s-a spus despre faptul că există o analogie între natura unificatoare a conştiinţei umane şi unitatea filetică a formei vertebrate. Omul nu este doar mamiferul central şi principal, el este de asemenea principiul corpului vertebrat şi psyche-ului.
Asta se vede clar în embriologie şi a dat naştere eronatei teorii a recapitulării. Este un fapt bine cunoscut că stadiile tinere ale diferitelor vertebrate se aseamănă mai mult decât acestea se aseamănă cu cele adulte şi mai mult decât aceste stadii adulte seamănă între ele. Când se compară embriologia omului cu cea a altor vertebrate, se observă că stadiile timpurii sunt foarte similare. În dezvoltarea ulterioară, totuşi, vertebratele non-umane „deviază” şi devin specializate în anumite aspecte.
De exemplu pungile viscerale care apar în regiunea faringeală a tuturor embrionilor de vertebrate, sunt arestate în dezvoltarea lor la peşti pentru a apărea branhiile, pe când la om dezvoltarea lor continuă până ce sunt convertite în organe glandulare şi părţi ale urechii.
„Cantitatea” de schimbare în formă în ceea ce priveşte structura embrionară originală este minimă la om şi maximă la vertebratele non-umane. Folosind analogia copacului, se poate spune că în timp ce embriologia omului are loc de-a lungul axei centrale sau trunchiului, cea a celorlalte vertebrate deviază către locuri variate dând naştere la ramuri laterale, fiecare dintre ele putând fi privită ca fiind o specializare particulară a trunchiului.
De aceea, forma omului este „norma” vertebrată şi celelalte forme vertebrate sunt aspecte ale „normei”. Acesta este un alt fel de a spune că Omul este o expresie a Intelectului şi animalele sunt particularizări ale Intelectului. Simbolismul Genezei este complex şi sintetic. Comenzile din Geneză nu sunt date în timp, nu mai mult decât fiecare ciclu este de fapt o zi din Geneză.
Înregistrarea fosilă este doar o reflectare temporală, secvenţială a comenzilor care sunt în ele însele supra-temporale. Omul primordial nu a fost deloc solidificat şi asta se vede din absenţa fosilelor. În platoul Tibetan şi Himalayan (despre care a fost spus că este în legătură simbolică cu Axis Mundi şi deci cu omul) există muntele Kailas şi cele 4 râuri ce radiază din el: Indus, Brahmaputra, Gange şi Sutlej. Acestea corepsund simbolic Paradisului din Geneză, adică sunt o solidificare a unor principii supra-formale reflectate în lumea formală.
Mai sus s-a spus despre luminarii, care sunt de fapt semne ale actualizării domeniului psihic uman, în relaţie cu arhetipurile prezente în lumea supra-formală. Primul semn al descinderii influenţelor spirituale, armonizatoare în lumea formală a fost mişcarea înceată a sferei cereşti. Legat de luminarii trebuie spus că corpurile cereşti pot fi privite ca fiind „suporturi” pentru facultăţile sufletului universal care este cauza întregii schimbări în lumea sub-lunară.

Edited by 3sat, 27 September 2016 - 20:17.

L-ati intaratat...

Daca vrei sa stii, @3sat uite aici o

andreic, on 27 septembrie 2016 - 19:44, said:

Quote

Din pacate nu mai pot continua povestea deoarece nu am cunostinte vaste de informatica !
Dar te asigur eu ca teoria conform "D-zeu" hacker-ul a creat "big bangul" (secventa "0x55 0xAA") ce a contemplat acest Univers straniu si necunoscut noua e mult mai reala decat personificarea lui Dumnezeu !

Nu, acum pe bune ! D-zeu este o fantoma cu puteri supranaturale ?
WTF, oameni buni  ?

[ http://3.bp.blogspot.com/-vHF3W4UoV5U/Ty5qTcuFvHI/AAAAAAAABAQ/G5fuMz6H3Ak/s320/18-orbits.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Într-un început a fost spirala...

Din punct tremurător născută...

Când s-a oprit între cer şi pământ...

Nadirul şi Zenitul au întins-o...

Răsărit şi Asfinţit...

Miază-Noapte şi Miază-Zi...

Au frânt-o cu atracţia lor...

O, spirală frântă şi jertfită...

Obârşia tuturor formelor...

Sămânţa tuturor lucrurilor...

Strună care ai tremurat până te-ai rupt...

Universul răsună mereu de vaerul frângerii tale.

Şi aşa s-a născut sfera şi cubul...

Cu sabia ei a tăiat sfera la jumătate...

Şi s-a văzut un cerc mare cu o osie la mijloc...

Osia avea frunze, ramuri şi rădăcini...

Cununa la un pol, rădăcinile la celălalt pol...

Rădăcina era pătrată, cununa rotundă...

Cununa se legăna în lumină...

Rădăcina se împlântase într-o noapte adâncă...

Noaptea se înălţa...

Lumina scobora...

Noaptea se îndrăgostise de lumină...

Lumina se îndrăgostise de noapte.

Un fluviu noptatic, un fluviu de lumină...

Şerpuiau căutându-se, în jurul osiei cu ramuri...

Se îmbrăţişau şi se despărţeau...

Ca bărbatul cu femeia în jocul dragostei.

Dar rădăcina era pătrată şi întunecată...

Cununa rotundă şi strălucitoare...

Între ele stătea, ca o sabie, osia...

Spirala întinsă de puterile luminii şi ale nopţii...

Lumina trăgea noaptea în sus...

Noaptea trăgea lumina în jos...

Dar spirala jertfită stătea între ele ca o sabie.

Şi jertfa spiralei a mers până la capăt.

Dragostea nopţii sta gata să se prefacă în ură...

O furtună cumplită ameninţa Universul...

Atunci s-a născut Jocul de Şah...

Ca să se-mplinească dragostea luminii cu noaptea...

Marele cerc s-a prefăcut în pătrat...

Spirala s-a ţesut în fire perpendiculare ca un covor...

Şi covorul luptei lor de dragoste le-a păstrat urma...

Noaptea a lăsat urme negre, lumina urme albe...

Iar spirala a şerpuit în unghiuri drepte printre ele...

Unind şi despărţind totodată...

Spirala statornicită în pătrate albe şi negre.

Aşa, cea veşnic în mişcare a încremenit...

Câmp pe care făpturile se mişcă...

Pe urmele luminii şi nopţii...

Purtate de amintirea luptei...

Întru pomenirea dragostei...

Întru încheierea despărţirii lor.

O, covor al armoniei contrastelor!

[ http://1.bp.blogspot.com/-uB2GOMBphlU/Ty5k2U3LaEI/AAAAAAAABAE/fgniXO3xCBc/s320/49129551dac6241L.png - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Edited by 3sat, 27 September 2016 - 20:29.

Bai sa il scoata cineva din priza mai repede..

Edited by red46, 27 September 2016 - 20:33.

Nu se mai poate. e lansat omul puternic. Pana nu face copy paste la 3 sferturi de internet aici nu se opreste.

Mai bine avizati pe sefii de la SP sa mai cumpere vreo 3 milioane de harduri ca topicul asta e de cursa lunga.

red46, on 27 septembrie 2016 - 20:25, said:

De ce ai editat? M-am spart de ras la faza cu "ameno".