shapeshifter
Apr 9 2006, 16:41
Realitatea Supremă – Conştiinţa întreagă în repaus eternă – este de neconceput la nivelul oricărui stadiu al evoluţiei. Puterea Supremă care este inseparabilă de Conştiinţa Supremă, sub aspectul său de putere, duce la apariţia principiilor creatoare. Sămânţa dualităţii ia naştere odată cu emergenţa celor două mari principii: Purusha (principiul conştiinţei) şi Prakriti (primus) şi astfel dualitatea devine stabilită în conştiinţa legată de simţuri. În Purusha, conştiinţa nu este nuanţată de ceea ce nu este conştiinţă. Asta înseamnă că deşi Prakriti a apărut, nu este existent în conştiinţa purusha şi în consecinţă nu există prakriti atâta timp se rămâne în purusha. Prakriti nu se manifestă în purusha. Nemanifestat cui? Lui Purusha, sau când cineva este în purusha asta înseamnă că este în forma conştientă proprie. Cele trei atribute primare ale lui prakriti sunt într-o fază negativă. Dar prakriti nu este nimic, ci este sursa tuturor fenomenelor care apar. Dar cum se actualizează posibilităţile sale creatoare? Se poate afirma atunci că prakriti este ,,văzut” de către purusha? Ce este ceea ce este ,,văzut”? Conştiinţa Purusha este cea în care nu există altceva decât conştiinţă. Prakriti nu este conştiinţă, deci nu există în conştiinţa purusha. Adică prakriti este negată în conştiinţa purusha, asta nu înseamnă că nu există deloc ci că există sub forma unui aspect al Puterii (Shakti), şi acea Putere însăşi este inseparabilă de, şi una şi aceeaşi cu, Conştiinţa Supremă. Deci, este Puterea Supremă. Puterea Supremă ca şi putere de fiinţare a Conştiinţei Supreme, este infinită, dar manifestarea sa ca putere este posibilă doar atunci când această putere devine finită. Acest lucru este posibil doar atunci când un fenomen ireal – ireal în relaţie cu Realitatea Supremă este determinat să apară ca real. Aceasta se face de către Maya – puterea specifică a Puterii Supreme. Prin influenţa acestei puteri, Conştiinţa Supremă apare ca purusha şi Puterea Supremă sub aspectul său bindu (putere maxim concentrată), ca prakriti.
Prakriti este acel aspect al puterii bindu în care energia creatoare comportă trei forme ca factori minus. Aceste trei forme se numesc Gunas (gune sau atribute primare). În prakriti, gunele sunt factori negativi, dar există posibilitatea ca acestea să devină evidente când prakriti devine sursa creaţiei. Dar gunele rămân negative în prakriti dacă ele nu sunt ,,stârnite” de ceva din afara lui prakriti. De unde vine acest ,,ceva”? Purusha şi Prakriti pot fi interpretate diferit atunci când nu există nici o experimentare deasupra nivelului purusha-prakriti. Purusha este conştiinţa în care nu există nici o urmă de nimic altceva. Această conştiinţă fiind neanalizabilă şi ireductibilă, purusha este principiul ultim.
şi prakriti există ca principiu independent, care nu este conştiinţă. Trebuie analizată relaţia dintre conştiinţă şi ceea ce nu este conştiinţă. Se spune că purusha este ,,şchiop” dar poate ,,vedea” şi prakriti se poate ,,mişca” dar nu poate ,,vedea”. Este ca şi cum purusha stă pe umerii lui prakriti şi-i arată calea şi prakriti se mişcă orbeşte. Asta înseamnă că prakriti în contact cu purusha conştient dă naştere la schimbări evoluţionare. Dar ce înseamnă aceste schimbări? Nu indică oare faptul că purusha este şi ea înzestrată cu putere care determină ca prakriti să evolueze? Dacă se ia în considerare faptul că, conştiinţa însăşi este stimulul care determină prakriti să evolueze, atunci trebuie luat în considerare şi faptul că, conştiinţa purusha exercită o anumită influenţă asupra lui prakriti, fie conştient fie inconştient. Această influenţă a lui purusha asupra lui prakriti nu poate fi negată complet. Asta înseamnă că, conştiinţa ca putere, este cauza rădăcină a schimbării evoluţionare a lui prakriti. Dacă prakriti ar rămâne la infinit ca principiu independent tinzând să se dezvolte ca principii cosmice în relaţie cu purusha, atunci ar trebui admis faptul că, aspectul ultim al conştiinţei este acea formă a coştiinţei care este asociată prin puterea sa cu prakriti care evoluează. Această formă a conştiinţei nu poate fi Conştiinţa Supremă ultimă şi ireductibilă, dar este o formă a conştiinţei care apare într-o fază tranzitorie a realizării care în cele din urmă culminează cu ,,experimentarea” conştiinţei întregi statice (în repaus) eterne.
Dacă doar prezenţa lui purusha ar duce la evoluţia lui prakriti, atunci prakriti nu ar putea fi niciodată într-o stare în care cele trei gune sunt negative şi în această condiţie absorbţia lui prakriti nu ar fi posibilă şi, în consecinţă, concentrarea non-umană (experimentată în diferite samadhi) ar fi un fenomen imposibil.
Bindu Suprem este deopotrivă Conştiinţă şi Putere. Sub aspect creator, puterea este energia pranică sub formă maxim concentrată. Pe de altă parte puterea Kundalini sub aspectul său spiritual este asociată cu Bindu Suprem. Când energia pranică creatoare se manifestă, aspectul spiritual al puterea Kundalini rămâne într-o stare înfăşurată. Pentru a face posibilă apăriţia unui fenomen finit din Puterea-Conştiinţă Supremă, Maya – principiul negativo-pozitivităţii – apare din Bindu Suprem.
Prin influenţa maya-ei, prakriti apare ca principiu separat în care este inclus germenele creator constând din cele trei principii primare ca factori minus iar dpdv mantric, prakriti este kamakala în care se găsesc unităţile pre-matrika într-o formă latentă. Odată cu evoluţia lui prakriti apare şi purusha ca şi conştiinţă separată de, dar în relaţie cu, prakriti.
Conştiinţa Purusha care este Conştiinţa şiva apare ca şi cum ar fi izolată de Puterea-Conştiinţă Supremă de către maya. Emergenţa lui purusha este fenomenul cel mai important. Pasivitatea lui purusha nu se amestecă în mod direct cu prakriti, dar conştiinţa purusha este conştiinţa Bindului Suprem care, ca Işvara (Fiinţa Supremă sub aspectul său creativ) ,,vrea” să-şi exprime omnipotenţa sa creativă, această ,,voinţă” este cea care acţionează asupra lui prakriti pentru a determina gunele să opereze.
Gunele operează pe principiul asemănător bindu-nada-bija. Nada sau puterea care emite sunet devine rajas (principiul energetic primar) care este sursa întregii energii de la nivelul corpului mental şi fizic.
Aceeaşi putere se transformă în sattva (principiul conştiinţă primar) care manifestă conştiinţa mentală. Aceeaşi putere nada devine tamas (principiul primar de inerţie) care creează metamateria şi materia.
Prin intermediul ,,voinţei” omnipotente a lui Işvara, coştiinţa purusha se reflectă în sattva, făcând să apară o conştiinţă ,,artificială” care este exprimată prin conştiinţa mentală, iar natura şi gradul expresiei depinde de concentrarea sattvei.
Această reflectare a lui purusha în sattva nu schimbă natura pasivă a sattvei. Sattva însăşi nu este conştiinţă, e inconştientă. Dar sattva se găseşte într-o formă aşa de rarefiată încât conştiinţa purusha se reflectă foarte bine în ea (ca într-o oglindă). Această refelectare este conştiinţa mentală. Dar claritatea acestei reflectări depinde de cele trei gune. Atunci când conştiinţa mentală devine întrupată, începe să funcţioneze şi, întreaga organizare se numeşte jiva – fiinţă întrupată. Conştiinţa mentală este de-asemenea inconştientă, dacă nu este ,,adusă la viaţă” de către forţa vieţii. Această forţă se manifestă într-o fiinţă întrupată (vie).
shapeshifter
Apr 9 2006, 17:06
Prana ca dinamismul vieții insuflă ojas (forță intrinsecă) într-o formă materială potrivită prin care aceasta este transformată într-un corp viu. Ojas operează într-un corp viu, ca forță de bază a vieții și din ea iau naștere trei principii fundamentale de operare, prin care corpul este menținut ca materie vie numită protoplasmă. Fiziologia brahmanică nu acceptă faptul că protoplasma însăși este substanța vieții dar explică faptul că forța vieții nu e parte a materiei. Este acceptat faptul că ea este forța subtilă capabilă de a fi infuzată în materie și de a o aduce pe aceasta la viață.
Celulele corpului nu sunt unități de substanță a vieții. Dacă ar fi așa atunci ar trebui să existe viață în atomi din care sunt constituite celulele, dar nu există nici o urmă de viață în atomi.
Cele trei principii prin care corpul ca organism viu este menținut în viață sunt: vayu, agni sau pitta, soma sau kapha. Vayu este principiul bioenergiei. Operează corpul în relație cu și în cooperare cu agni și soma. Agni este principiul catabolic prin care substanțele corpului sunt descompuse pentru a elibera energie care este utilizată în funcțiile corpului. Pe de altă parte, soma este principiul anabolic, prin care părțile descompuse sunt reconstruite și pe baza căruia au loc noi construcții la nivelul corpului. Procesul anabolic necesită energie pentru a funcționa și această energie este eliberată prin procese catabolice. Funcțiile catabolice necesită și ele energie și aceasta este în legătură cu vayu.
Agni este în natura focului către care se oferă în mod constant și natural oblația (dedicarea) substanțelor iar această natură a lui agni este dată de influența ojas. Bioenergia care rămâne latentă în țesuturile sau substanțele corpului devine disponibilă corpului ca și energie de mișcare și căldură prin acțiunea lui agni, acesta este catabolismul.
Activitățile celulare, nervoase și endocrine și toate celelalte funcțiile organice sunt îndeplinite prin bioenergia astfel activată. Căldura care este astfel produsă nu poate fi schimbată în altă forme de energie. Căldura este necesară corpului, ea este asociată cu toate activitățile funcționale și menține tmperatura normală a corpului. Excesul de căldură este eliminat din corp prin evaporație, convecție și conducție.
Acțiunea lui agni la un anumit nivel, produce o reacție la nivelul bioenergiei care tinde astfel să conserve substanțele și energia corpului. Aceasta activează soma care manifestă funcția sa de ,,răcire”. Soma folosește energia eliberată prin catabolism în procesul său de ,,răcire” a substanțelor de sinteză care devin părți componente ale corpului. Acesta este anabolismul. Toate procesele care se desfășoară în corp – descompunerea substanțelor și eliberarea energiei pe de-o parte și conservarea substanțelor și a energiei pe de altă parte, se datorează ojas-urilor praice și în consecință sunt funcții pranice în corp care poartă denumirea de pranana, sau în limbaj modern metabolism.
Există un număr de substanțe rădăcină sau constituenți ai corpului care mențin integritatea acestuia. În aceste substanțe acțiunea ojas ca principiu vitalizator este mai puternică. Aceste substanțe au fost denumite dhatus. Un dhatu ține, menține sau conține ojas în formă concentrată. Ojas există la nivelul întregului corp dar se găsește în concentrație mai mare în dhatus. Există șapte tipuri de dhatus: rasa (apa din corp), mangsa (mușchi), meda (grăsime), asthi (oase), majja (măduvă) și shukra ( substanțe gonadale). Gradul de concentrație al ojas în toate dhatus nu este identic. Concentația de ojas este minimă în rasa (apa din corp) și maximă în substanțele gonadale.
Dhatus nu sunt exact țesuturile corpului. Un țesut este o colecție de celule similare și de substanțe intracelulare similare adiacente care au o funcție particulară. Ă�esutul este componenta de bază anatomică și fiziologică a corpului. Țesuturile de bază au fost clasificate astfel: epiteliu, țesut conectiv, osos, muscular și nervos. Țesutul adipos face parte din vasele sanguine iar sângele a fost privit ca un dhatu distinct. Plasma este de fapt un fluid extracelular. Un transfer continuu de nutrienți are loc de la plasma sanguină către fluidele interstițiale din capilare, și apoi de la fluidele interstițiale către fluidele intracelulare. Acest proces înlătură de-asemenea substanțele excretorii din celule către fluidul extracelular. Deci de observă că rasa (apa corpului) joacă cel mai important rol pranana (metabolism). Dar acest sistem de transport este menținut prin intermediul circulației sângelui prin tot corpul. Circulația sângelui este în principal menținută de către inimă și este asistată de către mișcările mușchilor scheletali și vasculari. Ojas se găsește aici într-o formă mai concentrată - celulele roșii care poartă oxigenul către celule.
Următorul dhatu dpdv al concentrației este mușchiul. Majja (mușchiul) constă din mușchii cardiaci, netezi și scheletali. Mușchiul cardiac are o putere inerentă de a manifesta o contracție ritmică automată, proprietate folosită în funcția de pompare pentru a menține sângele în circulație. Nivelul circulației poate fi mărit prin intermediul exercițiului muscular. Mușchii scheletali pot fi determinați prin voință să execute mișcări. Întreg sistemul organic, înclusiv sistemul nervos, poate fi influențat favorabil și funcțiile sale pot fi îmbunătățite prin exercițiu muscular. Exercițiul muscular cuprinde postura exercițiului, exercițiul de control al contracției, exercițiul de creștere a forței, și exercițiul de anduranță și viteză. Mușchiul neted este distribuit în diferite organe. Se găsește în canalul alimentar, rinichi, ureteră, vezică, uretră, trahee, precum și în organele sexuale. Mișcările mușchiului neted sunt involuntare sar mișcările mușchilor scheletali exercită o mare influență asupra acestuia. Concentrația de ojas din mușchi este mare și în consecință mușchiul manifestă funcția dinamică prin care fiecare parte a corpului este influențată.
Următorul dhatu este grăsimea. În corp, grăsimea se găsește sub trei forme: grăsime neutră (trigliceride), fosfolipide și colesterol. Fosfolipidele și colesterolul sunt părți integrante ale celulelor. Totuși, mari cantități de grăsime sunt depozitate ca și grăsime neutră în țesutul adipos – depozit de grăsime. Țesutul adipos absorbant al grăsimii care este în mare parte meda dhatu este capabil să preia grăsimea în exces, să o depoziteze și apoi să o elibereze atunci când corpul are nevoie de ea. O altă funcție neobișnuită a grăsimii este de a forma un strat subcutanat de grăsime peste mușchii scheletali, care capătă astfel un aspect de netezire. Asemeni mușchi îmbrăcați de grăsime, dacă se dezvoltă prea mult, sunt capabili să manifeste o mare forță și o foarte puternică putere de contracție. Acești mușchi pot fi făcuți să se relaxeze în mod voluntar într-o asemenea măsură încât pot deveni asemeni untului.
Următorul dhatu este osul. Osul oferă suport și stabilitate corpului și este implicat în mișcare. Următorul dhatu este măduva. Ca măduvă a oaselor, este sursa corpusculilor roșii din sânge. Măduva ca și creier reprezintă centrul de control fundamental al corpului, și este singurul organ care reacționează ca răspuns la activitățile mentale. Ojas este foarte activă aici.
Următorul dhatu este shukra în care concentrația de ojas (forță a vieții) este cea mai mare. Sukra rprezintă în esență, energia sexuală, funcționând în relație cu, și ca parte esențială a, secrețiilor sexuale produse de glandele sexuale. Rasa este conținutul în apă al organismului și este răspândit în tot corpul. Aproape 60% din corp sunt lichide. Apa din corp caracterizează 2 tipuri de fluide: intracelular și extracelular. Fluidul intracelular reprezintă mai mult de jumătate din apa corpului, restul este fluid extracelular care cuprinde: fluidul interstițial, limfa, plasma și fluidele din cartilagii și oase (fluide transcelulare).
Influența ojas face ca apa din corp să fie cel mai important element al corpului fără de care procesele vieții nu pot funcționa. și acum să vedem care este de fapt rolul hranei - nu este altul decât acela de întreținere a focului metabolic. Mai întâi, substanțele care sunt catabolizate pentru a elibera energie și substanțele care sunt anabolizate pentru conservarea țesuturilor corpului și a energiei, vin din afara corpului sub formă de hrană. Hrana naturală are nevoie să fie transformată în forme mai simple pentru absorbție în sânge. Acest lucru se face în canalul alimentar. Digestia necesită o anumită cantitate de apă în stomac și intestinul subțire. Sursele principale de apă din tractul gastrointestinal pe timpul digestiei sunt constituite din apa care a fost băută, apa conținută în hrană și din fluidele secretate de către glandele salivare și gastrice, intestinul subțire, pancreas și ficat. Acum, substanțele hrănitoare de bază, fluidiforme și purificate sunt absobite prin mucoasa intestinală în plasma sanguină. În plasmă, celulele sângelui se află în suspensie. Deoarece plasma și celulele, sub forma unui lichid roșu, circulă prin vasele sanguine, sângele a fost considerat ca un dhatu distinct.
Plasma este de fapt o parte a fluidului extracelular. Are loc un transfer continu de nutrienți din plasma sangvină către fluidul interstițial din capilare și apoi de aici către fluidul intracelular.
Energia (șakti) se polarizează ea însăși în 2 forme: una statică (potențială) și una dinamică ca Prana sub forma forțelor care lucrează în corp. Ă�n spatele tuturor activităților există un fundal static. Centrul static în corpul uman este Puterea șarpelui (Puterea Kundalini) din Muladhara chakra. Această putere este suportul static pentru întreg corpul precum și pentru forțele pranice care se mișcă prin acesta.
Acest centru este o formă densă de Conștiință (Cit) – care este, în ea însăși (Svarupa) Conștiință dar care prin aparență (care se exprimă prin putere) constituie o putere care, ca cea mai înaltă formă de forță, este o manifestare a Conștiinței.
La fel cum există o distincție (de fapt la bază este identitate) între Conștiința liniștită (în repaus) supremă și puterea sa activă – șakti, la fel este și atunci când, Conștiința se manifestă pe sine ca energie (șakti) aceasta posedând 2 aspecte: un aspect energetic potențial și un aspect energetic cinetic.
Kundali-șakti este șakti primordială aflată în repaus. Energia cosmică sub aspectul său fizic (manifestat) poate fi considerată ori sub aspect static ori dinamic. Aspectul static fiind o condiție a echilibrului iar cel dinamic o condiție a acțiunii sau schimbării poziției relative.
Astfel, un obiect material aparent în repaus (aici neexistând repaus absolut cu excepția Conștiinței pure sau Cit) trebuie să fie privit ca energie (șakti) echilibrată, variatele elemente ale acestuia menținându-se unul pe celălalt (ex. Din matematică: suma algebrică a forțelor este zero).
Desigur că în orice dat echilibrul este mai degrabă relativ decât absolut. Lucrul important de observat este această polarizare a lui șakti în 2 forme: statică și dinamică.
și în țesuturle din corpul viu, întâlnim aceste 2 aspecte ale lui șakti: energia operativă (oricare ar fi natura acestei energii – chiar dacă unii cred sau nu în existența ,,forței pranice”) care se polarizează în 2 forme similare: - anabolică și catabolică – una tinzând spre schimbarea și alta spre conservarea țesuturilor. Starea reală a țesuturilor fiind o rezultantă a acestor 2 activități co-existente și concurente.
La nivelul minții sau experienței din nou găsim această polarizare/polaritate. Există o polaritate între Conștiința pură (Cit) și ,,tensiunea” care este implicată în ea. Existența acestei ,,tensiuni” sau șakti dezvoltă mintea printr-o infinitate de forme și schimbări, acestea fiind implicate în eterul nelimitat și pur al Conștiinței (Cidakasha).
Această analiză o arată pe șakti primordială sub cele 2 aspecte: static și dinamic, și aici polaritatea este fundamentală.
Dacă privim atomul acesta este un univers în miniatură, foarte asemănător unui sistem solar: în centru există o electricitate încărcată pozitiv în jurul căreia există un nor electronic de sarcini negative care orbitează la fel ca planetele în jurul soarelui.
Sarcinile pozitive și negative se mențin în echilibru una pe cealaltă astefl încât atomul se află într-o stare energetică de echilibru și nu se dezagregă în mod normal. Aceeași polaritate a lui șakti există și aici în cazul atomului: sarcinile pozitive se află ,,în repaus” în centru, iar cele negative în mișcare n jurul centrului.
Polarizarea lui șakti care se manifestă pe sine în univers divizându-se pe ea însăși sub forma a 2 aspecte polare static și dinamic implică faptul că nu poate exista șakti în formă dinamică fără să existe și forma corespondentă statică, ceva similar polilor unui magnet.
Deci în orice sferă a activității forței trebuie să avem, conform acestui principiu cosmic, un fundal static – șakti în repaus sau ,,înfășurată” (cum spun scrierile tantrice).
Legea polarizării în aspectele static-dinamic sau potenția-cinetic este prezentă și în om.
Kundalini înfășurată de 3 ori și jumătate la nivelul lui Muladhara este aspectul static, de fundal, indispensabil al lui șakti dinamic care operează în tot corpul sub forma proceselor și schimbărilor la nivelul corpului. De aceea corpul poate fi comparat cu un magnet cu 2 poli. Muladhara este polul static în relație cu restul corpului care este dinamic. Termenul Muladhara înseamnă ,,suport fundamental”.
Ă�ntr-un sens, șakti statică de la nivelul Muladhara este co-existentă în mod necesar lui șakti care creează și face ca, corpul să evolueze, pentru că aspectul dinamic sau polul dinamic nu poate exista niciodată fără contrapartea sa statică.
Dacă luăm cazul ovulului fecundat adică stagiul embrionar cel mai timpuriu al unui corp viu observăm același lucru: în acesta Kundalini-șakti este deja prezentă sub cee 2 aspecte polare: ovulul care reprezintă elementul-mamă (posibil cel static) și spermatozoidul care este elementul-tată și repreintă celălalt pol (posibil cel dinamic).
Din contopirea lor iau naștere procesele pe care biologii le numesc diferențiere și integrare, dar în toate aceste procese de creație se poate urmări ușor circuitul (ciclul).
șakti iese din celula germinală (ovulul fertilizat), pune stăpânire pe materia străină și o asimilează și în consecință crește în dimensiune și începe să se dividă și sub-dividă și apoi din nou coordonează toate părțile divizate într-un tot organic.
În tot acest proces avem de fapt un ciclu. Punerea stăpânirii pe materia străină este o activitate îndreptată spre exterior, asimilația este activitatea îndreptată spre interior, diviziune celulară și multiplicarea este o operație îndreptată spre exterior, co-ordonarea este o activitate îndreptată spre interior, etc.
Forța din celula germinală ,,dă pe afară” dar de-asemenea în md continuu ,,curge” înapoi în ea însăși, cele 2 operații presupunându-se și susținându-se una pe cealaltă la fel ca în orice circuit.
Forța stocată într-o celulă-germene, se află sub aspect static atâta timp cât contopirea elementelor masculin și feminin nu a avut încă loc în pântec și este punctul de pornire al activităților creatoare.
Pe de altă parte, reacția (produsă de) oricare acțiune creativă, ,,curentul de întoarcere” sau fluxul care revine din fiecare ,,revărsare și desfășurare”, în mod constant reînnoiește această forță de început, o modifică fără însă a modifica condiția sa generală de echilibru relativ. Forța din celula germene poate fi de-asemenea văzută ca un efect perpetuu. Deci se pornește de la forța din celula germene care este statică la început (asemeni unei semințe de dicotiledon sau unui atom, care implică în ea însăși ambii poli: static și dinamic; de-altfel din repaus total neexistând posibilitatea apariției mișcării). Această forță poate fi numită acum Kundalini înfășurată. Apoi apare impulsul creativ al acesteia, mișcarea din repaus. Prin asta Kundalini devine parțial statică și parțial diamică sau să zicem că ejectează din ea un pol dinamic pentru a face să evolueze corpul dar rămânând de-asemenea și un pol static sau fundal – Kundalini însăși.
Pe parcursul acestui proces Kundalini nu a fost în realitate desfășurată total, sau nici măcar nu și-a ,,scurtat” cele 3 înfășurări și jumătate. Fără acest proces, șakti din Muladhara rămânând intactă, nu poate avea loc nici o evoluție. Fiecare act creativ (creator) reacționează asupra lui șakti din Muladhara, astfel încât această reacție, fără a deranja repausul relativ al lui șakti ,,încolăcită”, crește în volum și intensitate dar nu duce la scurtarea sau creșterea numărului de ,,desfășurări”/,,înfășurări” ale acesteia.
De exemplu: fiecare act natural al respirației reacționează asupra lui șakti ,,înfășurată” din Muladhara dar nu duce la diferențe semnificative. Dar pranayama acționează puternic asupra lui șakti ,,înfășurată” din Muladhara și trezește puterea latentă și o trimite spre chakre în sus, aceasta străpungând rând pe rând aceste chakre (centrii de forță).
shapeshifter
Apr 9 2006, 17:41
Numenul și fenomenul, nemanifestarea și manifestarea, Absolutul și relativul NU SUNT DELOC DIFERITE: manifestarea NU ESTE ,,CREAȚIA" nemanifestatului ci O SIMPLĂ OGLINDIRE SAU O EXPRESIE A SA. Absolutul trebuie să transceandă relativul, pentru că acesta din urmă e doar refelcția sa și Absolutul nu poate fi decât IMANENT ÎN RELATIV, deoarece relativul NU ARE O EXISTENȚĂ INDEPENDENTĂ, în afară de aceea de a fi oglindirea Absolutului. Substanța este și imanentă, dar și transcendentă umbrei.
Manifestarea apare în conștiință și este cunoscută de conștiină doar în conștiință. Conștiința acționează printr-un mecanism corp-minte dar în care nu există nici un cunoscător ca entitate independentă, separat de lucrul cunoscut. Cunoscătorul și cunoscutul nu sunt 2 lucruri ei NU SUNT SEPARAȚI. Atât cunoscătorul cât și obiectul cunoscut constituie laolaltă faptul de a cunoaște, aspectul funcțional al numenului ca pură potențialitate.
Fenomenele sunt aspecte ACTUALE ale potențialității pure a numenului. Numenul ca atare (ca pură subiectivitate, ca pură potențialitate) NU ARE O EXISTENȚĂ OBIECTIVĂ în afara manifestării sale. Ceea ce pare a fi este aspectul perceput și interpretarea acestuia prin facultatea intelectului este aspectul perceptiv al conștiinței în mișcare.
Referitor la ,,crearea" universului, aici sunt 2 aspecte:
1. apariția universului
2. recunoașterea sa (în conștiință)
Înălțarea conștiinței din starea de repaus (,,conștiință pură") și apariția acestui univers înlăuntrul ei se petrec spontan și simultan. Cunoașterea are loc prin capacitatea de percepție (simțul de a fi viu și prezent) a ființelor conștiente care au apărut ca părți în această manifestare totală. Conștiința este cea care instantaneu, produce manifestarea universului ca o apariție în conștiință și îi recunoaște acestuia existența prin intermediul diferitelor forme fizice - mecanisme psihosomatice.
Deci:
1. apariția conștiinței în starea de unicitate (subiectivitate pură) produce o dualitate care este pur noțională
2. apariția manifestării universului are loc tot în conștiință
3. recunoașterea universului manifestat se produce în miliarde de corpuri fizice numai prin conștiență, aspectul animator al aceleiași conștiințe.
Unitatea esențială din întreg poate fi ușor observată: conștiința-în-repaus, conștiința-în-mișcare - în vibrație - care creează fenomenele manifestate ca apariții în interiorul ei iar ultimul este aspectul cognitiv al conștiinței inerent miliardelor de forme fizice ale ființelor conștiente.
Orice procese de cauză și efect nu pot exista decât la nivel relativ, Unicitatea nu poate fi atinsă de obiectivitate, relativitate sau dualitate ea fiind subiectivitate pură (conștiința-în-repaus).
Între conștiința-în-repaus și conștiința-în-mișcare nu există o separare reală, ele sunt duale doar în prezență când ia ființă conceptul timpului și sunt non-duale în absență, unde timpul nu este conceput. Universul manifestat NU APARE CA UN AL TREILEA LUCRU, diferit de conștiința-în-repaus și conștiința-în-mișcare.
Conștiința uniersală sau impersonală se obiectivează pe sine ca ființe conștiente și simțitoare și astfel ajunge să se identifice (MAYA) cu fiecare obiect în parte, apărând apoi instantaneu conceptul de ,,eu".
În acest proces de identificare al conștiinței fiecare obiect își asumă o subiectivitate, identitatea de ,,eu" față de celelelalte obiecte - deși toate sunt de fapt obiecte.
Această uzurpare a purei subiectivități care e numenul, constituie aparenta ,,încătușare" - concept în urma căruia e căutată ,,eliberarea".
Ceea ce noi SUNTEM este însăși conștiința universală sau impersonală și nu aparatul psihosomatic căruia îi dăm conștiență. Aceasta este conștiința în mișcare și ea este natura noastră reală, dar numai atâta timp cât suntem închiși în corpul fizic, o dată ce trupul s-a dezintegrat, la finalul vieții, conștiința se contopește în ea însăși și devine una cu conștiința în repaus, conștiința transcendentă.
Conștiința animată ceea ce suntem în dualitate - e cea care își caută sursa: conștiința-în-repaus. De aceea căutatul e însăși căutătorul!
Manifestarea nu poate lua naștere decât în dualitatea aparentă. În starea de non-dualitate nu poate EXISTA SIMȚUL PREZENȚEI SAU AL FIINȚĂRII, starea aceasta (care desigur nu poate fi decât un concept) este aceea în care conștiința se află TOTAL în repaus.
Numenul – subiectivitatea pură – NU ESTE CONȘTIENT DE EXISTENȚA SA. O asemenea conștientizare ia naștere în clipa mișcării conștiinței (,,eu sunt”), a apariției simțului prezenței, care creează simultan dualitatea atunci când se îndreaptă spre exterior și se manifestă pe sine ca subiect și obiect. Manifestarea nu poate avea loc decât în acest dualism, deoarece acolo trebuie să existe cineva care să perceapă obiectele și obiectele precum și obiectele care să fie percepute. Altfel spus: integritatea subiectivității pure se divizează singură într-o infinitate de elemente contrastante, precum masculinul și femininul, iubirea și ura, plăcerea și durerea. Numenul și fenomenele, nemanifestatul și manifestarea sunt polii opuși originari – unul concepe potențialul total și celălalt totalitatea a ceea ce este perceptibil senzorial. Punctul cel mai important este că EI SE INCLUD UNUL PE CELĂLALT ȘI NU SUNT DELOC DIFERIȚI. Sunt de fapt aspectele opuse a ceea ce ar rămâne după negarea lor reciprocă, Acela care a fost – și care este – anterior procesului conceperii, ori anterior apariției conștiinței, același ucru aplicându-se tuturor polilor opuși din manifestarea temporală.
DE CE SE OBIECTIVEAZĂ CONȘTIINȚA? Simplu: pentru că aceasta îi este natura! Natura conștiinței-în-mișcare este inerent o mișcare polară exterioară prin care se manifestă pe sine ca univers și, de asemenea, o mișcare interioară prin care se contopește pe sine în starea conștiinței-în-repaus.
În afară de conștiința-în-repaus și reflecția ei: conștiința impersonală sau universală – nimic altceva nu există în lume. Adică toate aceste fenomene manifestate NU AU O EXISTENȚĂ PROPRIE, deoarece ele sunt doar apariții în conștiința aflată în mișcare. În momentul în care conștiința-în-mișcare își uită natura impersonală și începe să se identifice cu fiecare din miliardele de forme conștiente, respectivul obiect sau ființă își asumă o pseudo-subiectivitate și un simț al acțiunii care înfăptuiește (are grijă de funcționarea lumii).
Înțelegerea poate apărea din partea oricăreia dintre cele două aspecte: transcendența și imanența. Altfel spus, înțelegerea apare ori atunci când se realizează că:
1. lumea aceasta (universul manifestat) este iluzorie, deoarece NU ARE O EXISTENȚĂ IDEPENDENTĂ, din moment ce este doar o apariție în conștiință: altminteri nu ar ,,dispărea” în somnul profund; ori că:
2. această lume aparent ,,iluzorie” este și ea reală, deoarece esența sa inerentă – fără de care iluzia nu ar fi apărut – este conștiința-în-mișcare, adică aspectul activ al Absolutului nemanifestat (conștiință-în-repaus).
Altfel spus, dualitatea (în lipsa căreia universul nu poate apărea) este ,,înghițită” în conștientizarea faptului că nemanifestatul – conștiința-în-repaus – este fundamentul atât al conștiinței-în-mișcare, cât și al universului fenomenal, care apare în interiorul acesteia.
Jnana este aspectul transcendenței, iar Bhakti este aspectul imanenței. Esența realizării Sinelui este NEGAREA TOTALĂ A OBIECTULUI INDIVIDUAL CA FIIND O ENTITATE INDEPENDENTĂ, UN LUCRU-ÎN-SINE. Realizarea se poate produce ori prin Jnana (înțelegere spontană, o percepție directă, non-volițională a naturii noastre reale) ori prin Bhakti (dedicare totală, o abandonare definitivă a existenței individuale în favoarea unui Dumnezeu personal, care deține controlul total asupra întregii manifestări).
Unicitatea, pura subiectivitate fără nici o pată a obiectivității nu este alta decât conștiința-în-repaus. Conștiința se manifestă doar în mișcare, adică doar în manifestarea ca fenomene. Ca ființe conștiente și simțitoare, cu toții suntem însăși conștiința; iar obiectiv suntem conștiința care se află în mișcare. Corelativ, nemanifestați, suntem numenul absolut, manifestați suntem fenomenalitatea relativă.
Numenul și fenoemenele nu sunt separate așa cum forma nu este separată de substanță. Diferența constă în faptul evident că substanța – rămâne substanță, în timp formele și aparențele se schimbă mereu. Această diferență apare deoarece, în procesul manifestării, conștiința trebuie să se dividă pe sine în observatorul, care vede, și observatul, care este văzut. Ceea ce este văzut este aparența sau obiectul; observatorul fiind contrapartea inerentă observatului (subiectul). În acest proces al manifestării – obiectivarea purei subiectivități – fiecare obiect se consideră pe sine subiectul tuturor celorlalte obiecte.
Numenul, Absolutul, nu se poate manifesta pe sine ca numen, deoarece este pură subiectivitate, fără nici o pată a obiectivității. Iar manifestarea ca atare nu se poate manifesta decât în dualitate. Și în manifestare trebuie să existe un observator care să vadă ce este manifestat. Altfel spus: în manifestare este inevitabilă prezența unui subiect și a unui obiect. De aceea, dacă numenul vrea să se manifeste pe sine, nu poate face aceasta decât ca fenomenalitate – unde toate obiectele conștiente își asumă o pseudo subiectivitate față de celelalte obiecte. Manifestarea fenomenală este aspectul obiectiv al numenului (care este potențialitate totală), NU CEVA SEPARAT, PROIECTAT ,,ÎN AFARĂ” de numen, ci numenul ÎNSĂȘI obiectivând spontan funcționarea manifestării – apariția conștiinței-în-mișcare. Când această obiectivare încetează, spectacolul ia sfârșit și manifestarea fenomenală se reintegrează în numen: ceea ce era actual s-a contopit în potențialitatea totală, conștiința-în-mișcare s-a contopit în conștiința-în-repaus.
Deci numenul – subiectivitatea pură – nu este conștient de existența sa, asemenea conștientizare are loc odată cu apariia conștiinței-în-mișcare – simțul PREZENȚEI – simultan producând condiția duală a subiectului și obiectului, condiție fără de care nu poate avea loc manifestarea obiectivă. Manifestarea în conștiința-în-mișcare (fenomenele) și conștiina-în-repaus nemanifestată (numenul care e potențialitate totală) sunt inseparabile. PREZENȚA numenală, fiind ne-conștientă de prezența sa, este absența fenomenală (atenție nu luați ad-literam absența fenomenală nu se referă la faptul că nu mai sunt obiecte în univers!) absență care devine conștientă de prezența ei doar prin obiectivarea proprie ca fenomene conștiente și prezente.
Analogia cu oglinda este foarte bună: prin imaginea reflectată în oglindă, obiectul originar nu dă naștere unui alt obiect, separat, de fapt, existența imaginii reflectate depinde în totalitate de obiectul originar și, într-adevăr, se poate spune că între ele nu există nici o diferență, deoarece nu pot fi separate. Similar, conștiința, care nu poate fi conștientă de prezența ei în unicitate, devine conștientă de ea însăși doar în clipa în care se obiectivează în dualitate, dar aparența obiectivată nu are o existență independentă, separată – dualitatea este pur conceptuală și este folosită ca un mijloc prin care se arată însăși existența unicității.
Conștiința este fundalul – ecranul conceptual – pe care este proiectată fenomenalitatea; conștiința, este numai un concept, nu ceva obiectiv, în afara căreia nu există absolut nimic. Conștiința este ca o oglindă în care se reflectă totul, însă care nu este pătată de nimic din ce a reflectat; CONȘTIINȚA ESTE CA O OGLINDĂ CARE NU REȚINE NIMIC DIN CE ȘI-A PROIECTAT ASUPRA EI. Altfel spus NUMENUL ÎȘI POATE DOVEDI EXISTENȚA DOAR OBIECTIVÂNDU-SE, OGLINDINDU-SE PE SINE CA FENOMEN DUAL.
Manifestarea fenomenală este pur conceptuală. Forma sau aparența este, în dualitate, opusul complementar al non-formei sau non-aparenței. Ambele părți relative – prezența și absența, fenomenalitatea și non-fenomenalitatea – își au sursa în numen, un simbol conceptual reprezentând absența ambelor (atât a formei, cât și a non-formei) – un fel de dublă negare!
Din moment ce manifestarea fenomenalității – numele și forma – este un simplu ornament, nu este important să ne gândim la CE NU SUNT OBIECTELE. Ceea ce este într-adevăr semnificativ est VĂZUL CLAR - privirea directă în natura lucrurilor. Un jnani acționează în această direcție; un om de știință acționează pentru a înțelege ce sunt și ce nu sunt obiectele, fenomenle.
Apariția obiectelor se prduce în cnștiință, iar perceperea și recunoașterea acestora au loc tot în conștiință. Întreaga manifestare – și observarea ei – nu este altceva decât conștiință. Obiectele ca atare nu sunt decât simple apariții create de conștiință și ele fac parte integrantă din cunoaștere și percepție, percepția-cunoaștere care este tot conștiință și, ceea ce este fundamental, conștiința nu este un lucru separat: însăși existența ei în manifestarea fenomenală este percepție-cunoaștere. Dacă într-o ființă dispare conștiența, acolo nu va mai exista un cunoscător, iar când nu mai este cunoaștere, într-adevăr, nu mai există nici manifestare – tot ce va rămâne va fi vidul, vacuitatea, ÎNSĂ ADEVĂRATA APERCEPȚIE ESTE CHIAR NEGAREA ACESTEI VACUITĂȚI.
Deci în acea stare a conștiinței-în-repaus, conștiința devine conștientă de ea însăși și simultan se obiectivează pe sine în fenomenele manifestate ȘI le percepe. Unde există separarea? Într-adevăr, unicitatea originară nu a fost niciodată întreruptă. Mecanismul manifestării are nevoie de conceptul dualității: observatorul și observatul – ambele obiecte fenomenale – sunt concepute în ceea ce se numește a fi ,,spațiu” și percepute într-o durată numită ,,timp”.
Forma și numele – totalitatea manifestării (care în sine nu este decât conștiință) – include, caparte din acea manifestare, toate ființele simțitoare, acestea nefiind altceva decât apariții în conștiință, percepute și cunoscute de conștiință. De aceea, nu poate exista o entitate separată, care să vadă sau să acționezeindependent. Nnatura fundamentală și esențială a tuturor fenomenelor – inclusiv fiinele conștiente și simțitoare – este chiar perceperea fenomenelor, iar ființele conștiente (obiectele) nu sunt decât simple aparate fizice prin care se realizează perceperea.
,,Unul” are relevanță doar lângă,,doi”, în dualitate. Însăși simțul prezenței - ,,eu sunt” – denotă mișcarea conștiinței și, simultan, manifestarea fenomenelor. Înainte de această vibrație a conștiinei, conștiința nu este conștientă de ea însăși (este transcendentă) în starea de rapaus. Din moment ce manifestarea nemanifestatului este prezența fenomenală, el nu poate fi altceva decât absența numenală – deoarece prezența fenomenală pozitivă și absența numenală negativă sunt inseparabile. Starea primordială a absenței fenomenale – și Prezenței numenale – este descrisă a fi starea căreia nu I se poate aplica nici măcar cuvântul ,,Unul”: este UNICITATEA.
Din punct de vedere absolut, numenul este fenomenul și fenomenul este numenul; FIINȚAREA DEVINE VACUITATE ȘI VACUITATEA DEVINE FIINȚARE. Aceasta se datorează faptului că mintea divizată (duală), nu funcționează. Totuși, când conștiința (ca non-cunoaștere) își face apariția și simultan cu ea apare și lumea conceptuală, dualitatea devine fundamentul tuturor aparițiilor, adică chiar lumea opușilor interdependenți (subiect-obiect, etc) care reprezintă o diviziune a minți-totală, esențială procesului conceptualității și dualității. Prezența dualității sau a minții-divizate este evident absența non-dualității. Și numai prin restrângerea, ,,resorbția” uneia dintre ele (a dualității) poate a vea loc ,,expansiunea” celeilalte (a non-dualității).
Când prezența și absența sunt asimilate, ambele se anihilează reciproc și ceea ce rămâne este acea stare de conștientizare, în care conștiința este transcendentă.
Numenul nu poate apărea ca numen, deoarece în acea stare el este transcendent. Dacă ar putea, atunci înseamnă că s-ar fi aflat deja în dualitate, pentru că numai în dihotomie poate exista un văzător și ceva care să fie văzut. Doar în dualitate – poate avea loc manifestarea, deoarece acolo există un văzător și un obiect de văzut. Fundamentul manifestării conștiinței este, astfel, subiectul/obiectul, dualitatea. Când această dualitate dispare, numenul își pierde orice interes pentru universul manifestat și se reîntoarce în starea sa originară, de Unicitate sau altfel spus: conștiința este prezență; absența conștiinței este absență, ori prezența absenței. Și numai în absența ambelor – atât a ,,prezenței prezenței”, cât și a ,,prezenței absenței” – EXISTĂ ABSOLUTUL: CÂND ABSOLUTUL ESTE TRANSCENDENT ȘI NU MAI EXISTĂ NICI PREZENȚĂ ȘI NICI ABSENȚĂ.
Cu alte cuvinte numenul, în starea sa originară de unicitate, este Purul subiect, fără nimic în afară de EL, deoarece dacă ar mai fi ceva, instantaneu, ar trebuie să apară relația subiect/obiect – iar o asemenea relație nu poate apărea decât odată cu ivirea dualității. De aceea, relația dintre numen și manifestarea fenomenală poate exista numai ca obiectivarea subiectivității numenale în forma manifestării fenomenale.
Absolutul nemanifestat APARE ca univers manifestat fără nici o altă creație separată, atunci când energia iubirii devine spontan conștiință. De ce iese conștiința din starea ei de unicitate, din acel repaus în care se află în stare transcendentă? CONȘTIINȚA PLONJEAZĂ ÎN EXISTENȚĂ, PRINDE VIAȚĂ SPONTAN, DEOARECE ACEASTA ÎI ESTE ,,NATURA”. ,,NATURA” EI ESTE IUBIREA ȘI IUBIREA NU SE POATE EXPRIMA DECÂT ÎN DUALITATE! Oceanul creează norii din substanța sa și apoi îi acceptă și-i primește pe aceștia înapoi, sub formă de ploaie. Același fenomen ia naștere în momentul în care conștiința izbucnește în mișcare și apoi se re-contopește în ea însăși, care este conștiința în repaus. Imboldul iubirii, care este conștiință în esență, este de a se îndrăgosti de obiectele lumii materiale în momentul în care conștiința se identifică pe sine cu obiectele prin care se manifestă. ACEASTA ESTE MAYA!
Natura noastră reală este Iubirea pură, care trebuie să se reîntoarcă în sursa ei: conștiința. Această iubire pură însă o uităm datorită puterii Mayei și o înlocuim cu atașamentul nostru pentru obiectele fenomenale: dragoste pentru unele obiecte și ură pt. altele – ambele stări fiind poli opuși interconectați în dualitate. Dar dihotomia se poate converti spontan și natural în Iubire pură, astfel Iubirea (conștiința-în-repaus) și iubirea (conștiința-în-mișcare) – se convertesc și se contopesc una în celălaltă, mai întâi prin forța Mayei și apoi prin realizarea-de-sine: numenul și fenomenul se înghit unul pe celălalt și nu mai permit nici unui lucru să intervină în unitatea lor fundamentală.
Fundamentul pentru această unitate constă în faptul că tot ce există e conștiință – o dată în repaus, ca numen absolut și o dată în mișcare, în dualitate, ca fenomene. Când conștiința – care în repaus este impersonală – se manifestă pe sine obiectivându-se în fenomene, ea se identifică cu fiecare ființă conștientă și astfel ia naștere conceptul de persoană individuală, de entitate separată care, considerându-se subiectul ,,eul”, le tratează pe toate celelalte fenomene ca pe obiecte ale sale și fiecare ființă conștientă, la rândul ei, devine obiect pentru toate celelalte subiecte, deși toți și toate sunt în realitate simple apariții în conștiință.
Chiar dacă uneori se produce temporar, acest sentiment al dualității dispare în extazul fizic și mental, atunci când senzația de ,,eu” și ,,celălalt” se dizolvă complet; de asemenea, aceeași stare apare în somnul profund, când conștiința (care își suspendă activitatea în timpul somnului fără vise) reapare. Acesta este sensul expresiei de mai sus: ,,numenul și fenomenul se înghit unul pe celălalt”.
Cuplul Conștiința-în-repaus -- conștiința-în-mișcare, ca dualitate ESTE INAMICUL ACELEI STĂRI DIN CARE A EMANAT ,,AUM" (vibrația originară a conștiinței-în-repaus), dând naștere dihotomiei (AUM=EU SUNT)..
Perechea duală Conștiința-în-repaus--conștiința-în-mișcare este ,,inamicul" acelei stări imuabile anterioare apariției conștiinței și dualității. În starea imuabilă - conștiința-în-repaus - prima mișcare sau vibrație este apariția gândului ,,eu sunt" - o prezență impersonală, directă și imediată, obiectivarea subiectivității, care produce apariția acestui univers care este aparent în spațiu și pe care îl menține într-o aparentă continuitate temporală. Numenul și fenomenalitatea reprezintă perechea originară de contrarii, pereche care constituie dualitatea - elementul subiectiv constituent al negativului sau absenței (numenul) și elementul obiectiv, respectiv prezența sau pozitivul. Dar opușii interconectați - absolut toți - nu se unesc unul cu celălalt - CI SE NEAGĂ ȘI ASTFEL SE ANIHILEAZĂ , SE DISTRUG RECIPROC, CREÂND ÎN ACEST MOD ADIȚIONAL AL VACUITĂȚII SAU GOLICIUNII. Acesta este sensul cuvântului ,,inamic" al stării originare de conștiință folosit mai sus. Starea originară de conștiință este nu doar anihilarea dualităților interdependente, ci NEGAREA ÎN CONTINUARE A VIDULUI REZULTAT! Această negare ulterioară este absența absenței și a prezenței: absența prezenței și absența absenței - prezența ABSENȚEI ABSOLUTE.
Orice ,,există" nu poate fi decât o obiectivare conceptuală în conștiință. Cuvântul ,,existență" nu are nici o altă semnificație, în afara aceleia de a fi opusul ,,non-existenței". Ambii termeni ,,existență" și ,,non-existență" sunt conceptuali, fenomenali și, de aceea, ei fac referire doar la aparențe. În clipa în care ,,existența" ca atare, fie ea pozitivă sau negativă, dispare ca dualitate prin anihilare reciprocă, numai atunci - în absența oricărei dihotomii - predomină prezența numenală.
CONȘTIINȚA ESTE UN ATRIBUT, ÎN TIMP CE CONȘTIENȚA NU ESTE; SE POATE SĂ FII CONȘTIENT (AWARE) CĂ EȘTI CONȘTIENT (CONSCIOUS), DAR NU CONȘTIENT (CONSCIOUS) DE CONȘTIENȚĂ.
DUMNEZEU ESTE TOTALITATEA CONȘTIINȚEI, ÎNSĂ CONȘTIENȚA ESTE DINCOLO DE TOATE, DINCOLO DE FIINȚĂ ȘI DE NEFIINȚĂ.
DZEU ESTE ACEA CONȘTIINȚĂ UNIVERSALĂ IMPERSONALĂ CU TOT CU FUNCȚIONAREA SA.. DINCOLO DE ACEASTĂ CONȘTIINȚĂ UNIVERSALĂ ESTE REALITATEA ABSOLUTĂ DESPRE CARE NU SE POATE SPUNE ABSOLUT NIMIC.. EA E DINCOLO DE FIINȚĂ ȘI NEFIINȚĂ..
O COMPARAȚIE: ABSOLUTUL ESTE RĂDĂCINA (SURSA), DZEU ESTE COPACUL CU TRUNCHI, CRENGI, FRUNZE, FRUCTE.. COPACUL ESTE AICI UNIVERSUL..
SURSA CONFERĂ REALITATE LA TOT CEEA CE APARE.. PRIN CONȘTIENȚA PURĂ CARE DEVINE CONȘTIENȚĂ DE SINE ÎN MARTOR, MARTORUL FIIND CEL CARE ,,GÂNDEȘTE" PERSOANA..
MARTORUL FIIND EXEMPLIFICAT AICI PRIN: ,,NU NUMAI CĂ TU CUNOȘTI, DAR ȘI ȘTII CĂ TU CUNOȘTI." ADICĂ CEL PRIN CARE TU ȘTII CĂ CUNOȘTI, MARTORUL FIIND LATENT ÎN ORICE STARE DE CONȘTINȚĂ.. MARTORUL SE POATE EXPERIMENTA CA UN FEL DE ,,CONȘTIENȚĂ LUCIDĂ" ADICĂ FĂRĂ SIMȚUL LUI ,,EU SUNT", CI DOAR CONȘTIENȚĂ LUCIDĂ, OBSERVARE PURĂ..
ÎN ,,STAREA CEA MAI ÎNALTĂ" A REALITĂȚII ABSOLUTE PÂNĂ ȘI MARTORUL DISPARE (EL NEFIIND ALTCEVA DECÂT O REFLECTARE A ABSOLUTULUI).. ȘI RĂMÂNE DOAR CEEA-CE-ESTE..
ABSOLUTUL ESTE CA UN DEVELOPER AL UNUI FILM FOTO, MANIFESTAREA ESTE O OBIECTIVARE A POTENȚIALITĂȚII TOTALE A ABSOLUTULUI, ABSOLUTUL DEVELOPÂND ÎNCONTINUU CEEA CE APARE PE FILMUL CONȘTIINȚEI (ÎN MIȘCARE).. CONFERIND REALITATE..
Conștiința numenală este transcendentă: conștiența fenomenalității este conștientizarea de a fi prezent, de a exista. Altfel spus, conștiența și prezența – sau existența – DEVIN conștiente de unicitatea și unitatea lor doar prin procesul numenal de obiectivare ca ființe conștiente – obiecte fenomenale ce-și asumă conștientizare și prezență. Conștiința transcendentă (când se află în repaus total) devine prezentă pentru a funcționa ÎN și CA MANIFESTARE.
Existența ca atare nu poate fi cunoscută, deoarece conștientizarea nu are cum să apară în aceasta; prezența și absența existenței sunt produse de mecanismul dual al obiectivării ,,Aceluia” care nu are o existență fenomenală. De aceea, se poate spune că NUMENUL ESTE TOT CE EXISTĂ, toate ființele, toate obiectele, toate aparențele, tot ce este fenomenal.
Fiecare manifestare fenomenală nu este altceva decât reflecția subiectului unic. Acela care în repaus este plenitudine trebuie să se caute pe ,,sine” ca pe un ,,celălalt” în timpul funcționării, deoarece numai așa poate descoperi că absența ,,celuilalt” este absența care Este el.
Prezența numenului în fenomenalitate nu poate exista decât ca absență deoarece, numenul fiind chiar noi, nu-l putem conștientiza senzorial. Prezența numenală este absența fenomenală și absența numenală este prezența fenomenală. Conștiența, deși le permite ființelor să recunoască fenomenele, nu este responsabilă pentru apariția universului fenomenal adică sentimentul de conștiență, prin intermediul căruia ființele simțitoare cunosc și interpretează fenomenele, nu are nimic de-a face cu modul în care apare universul.
Acest univers nu își face apariția nici prin ființele conștiente și nici independent de ele în el SUNT INCLUSE ființele simțitoare.
Aspectul aparent – perceput – al ființelor simțitoare are loc simultan și instantaneu cu apariția întregului univers (ființele conștiente făcând parte integrantă din el), în timp ce cunoașterea universului de către acestea, prin mijlocirea aparatului psihosomatic (organele de simț, împreună cu facultățile lor de percepție), apare imediat după aceea, ca un rezultat indirect.
Există două aspecte: pe de-o parte relația dintre numenul subiectiv și manifestarea obiectivă, inclusiv a ființelor simțitoare și conștiente și pe de altă parte cunoașterea de către acestea din urmă a universului manifestat (prin mecanismul minții scindate, duale): aspectul creativ și aspectul cognitiv.
Ființa conștientă face marea greșeală să privească toată această lume fenomenală ca pe un obiect separat de el însuși, în vreme ce ea este parte integrantă în TOTALITATE MANIFESTĂRII, care este ASPECTUL OBIECTIV AL ABSOLUTULUI NEMANIFESTAT.
OBIECTUL SIMȚITOR (FIINȚA UMANĂ) ESTE CREAT ODATĂ CU CELELALTE OBIECTE, CÂND APARE UNIVERSUL OBIECTIV, iar conștiința imanentă în ființa simțitoare este capabilă să perceapă și să cunoască universul prin intermediul simțurilor trupului.
ÎNTREAGA MANIFESTARE ESTE ASPECTUL OBIECTIV AL NUMENULUI REFLECTAT ÎN OGLINDA CONȘTIINȚEI.
Conștiința este similară unei oglinzi: ea nu este un lucru obiectiv și cu toate acestea în afară de ea nimic altceva nu există.
Când conștiința privește către ea însăși, acolo nu există nici un obiect, ci doar subiectivitate pură, aceasta este transcenderea dualității subiect-obiect – absența fenomenală TOTALĂ care este prezența potențială numenală.
Tot ce percepem ca obiecte exterioare nu sunt decât simple oglindiri ale propriei noastre interiorități.
Un observator poate percepe un obiect, dar simpla prezență a obiectului nu îl transformă pe acela într-un observator. Este adevărat că observatorul percepe obiectul, însă obiectul perceput este însuși observatorul, iar dacă obiectul nu ar exista deloc, cum ar putea observatorul să susțină că l-a perceput?
Observatorul vede în oglindă imaginea chipului său și, aceea fiind doar o reflecție, ceea ce vede nu are o existență independentă. Similar un om se vede în vis pe sine și pe ceilalți, o experiență similară este și această viață.
Vederea ca atare este o funcție numenală a manifestării universului fenomenal – vedere care este percepție pură, deoarece nu există lucruri care să fie văzute și lucruri (obiecte care își asumă pseudo-subiectivitate) care să vadă.
Întreaga existență fenomenală nu este altceva decât o simplă aparență în conștiință. Toate caracteristicile ființelor simțitoare și conștiente – forma, percepția, cunoașterea, etc – sunt doar mișcări în conștiință – și toate acțiunile și evenimentele întreprinse sunt simple extensii în structura conceptuală spațio-temporală, astfel încât să poată fi percepute senzorial și măsurate ca durată.
Însă, în realitate, toate se petrec în conștiință, la fel ca niște vise. Conștiința, în care apare totul ca într-un vis, este și visătorul – adică aspectul subiectiv și dinamic al conștiinței statice (în repaus); în timp ce aspectul obiectiv este elementul perceput, visat, distinctiv de elementul visător.
Altfel spus: visul, care este această manifestare fenomenală ce apare în conștiință, este perceput și recunoscut de conștiință și interpretat de ea prin dualitatea inerentă manifestării – dualitate care este mecanismul sau instrumentul prin care apare manifestarea (pur conceptuală) și în a cărei esență observatul nu este altul decât observatorul. Obiectul și subiectul PAR DUALI DOAR ÎN MANIFESTARE.
Deși nu se poate nega faptul că imaginea chipului este văzută într-adevăr în oglindă, chipul real nu se află în oglindă și el EXISTĂ INDEPENDENT DE EXISTENȚA OGLINZII. Similar, în timp ce aparența fenomenală este perceptibilă simțurilor, SUBIECTUL CA NUMEN NEMANIFESTAT EXISTĂ INDEPENDENT DE MANIFESTAREA FENOMENALĂ. Așa cum fața există independent de oglinda care îi arată reflexia, similar conștiința există ca numen, chiar dacă numenul este obiectivat ca fenomene manifestate (precum imaginea în oglindă).
( luam cel mai mic multiplu comun). Iisus e Fiul lui Shiva si Shakti, sau al Duhului Sfant si al Mariei? Parerea mea este ca prea ii atribuiti trasaturi umane Divinitatii.