asfaltin
18th February 2006, 11:39
"Umanistul nascut si raposat în Toscana, Poggio Bracciolini, scria la raspântia dintre veacul al 14-lea si al 15-lea: «în partile Sarmatilor de sus, se afla o colonie, care, cum se spune, ar fi fost lasata acolo de Împaratul Traian. Asezata între atâtea popoare barbare, ea a pastrat multe cuvinte latine, care au fost însemnate de Italienii umblati în acele parti. Asa, oamenii spun acolo: oculum, digitum, manum, paucus si multe altele de acestea. Aceste cuvinte arata ca acei oameni descind din colonistii pe care Romanii i-au lasat acolo si ca în aceasta colonie se vorbise latineste.».
Prin aceste cuvinte a fost rostita, acum 500 de ani, pentru prima data, parerea ca Daco-Romanii, adica Românii, traitori în regatul de azi al Romaniei, în fostele principate ale Moldovei si Munteniei si în partile romanesti din fostul regat maghiar, continua fara întrerupere pe vechii colonisti ai împaratului Traian. Faptul ca stirea despre fiinta unui popor latin a fost adusa în Apus de Italieni nu e un joc al întâmplarii. Negustori genovezi rasbatusera cu doua sute de ani înainte de Poggio Bracciolini pâna la Marea Neagra si-si întemeiasera acolo schelele. Deosebit de aceasta, la începutul veacului al 14-lea, familia Angevinilor din Neapole fusese chemata pe tronul Ungariei si adusese cu sine, întâi la curtea din Buda, numerosi negustori italieni si acestia, la fel, au ajuns în contact cu voievodatele românesti ale Moldovei si Munteniei, care stateau atunci sub suzeranitatea maghiara.
Papalitatea se interesa, îndeosebi în veacul al 14-lea, de principatele românesti, în care dorea sa-si întinda autoritatea prin întemeierea de arhiepiscopate catolice. Cu toate elementele neromane patruse în limba româneasca, unui italian nu-i putea scapa înrudirea propriei lui limbi cu româna, atunci când compara ochi cu occhio , pâine cu pane si altele.
Ideea, care apare la început atât de fireasca, a autohtoniei Românilor pe locurile lor actuale de asezare, a fost contestata în anul 1871, când Robert Rossler si-a publicat studiile sale despre Romani. Dupa acesta, originea Românilor este de cautat în Tracia, Macedonia, Iliria, Moesia, Scitia si numai acolo nu, unde îi întâlnim de fapt pe Români: pe pamântul vechii Dacii. De atunci, controversele despre originea Românilor nu s-au mai linistit. Problema istorica a devenit problema politica, ceea ce n-a înlesnit cunoasterea adevarului. Pe când cercetatorii români staruie, cu putine exceptii, în afirmarea autohtoniei conationalilor lor pe teritoriul de azi al Romaniei, cercetatorii maghiari sustin implacabili opinia contrara, iar cercetatori francezi (F .Lot) si savanti germani (Stadtmüller) pledeaza si ei, din ce în ce mai frecvent, ca patria originara a Românilor se gaseste la sud de Dunare, adica în afara hotarelor statului românesc de azi.
Motivele invocate în sprijinul acestor vederi au oarecare greutate. În decurs de o mie de ani, asa sustin potrivnicii continuitatii românesti, izvoarele istorice inportante nu amintesc despre Români pe teritoriul Daciei vechi. Aceasta provincie a fost partial evacuata în anul 271, la porunca împaratului roman Aurelian, si de abia în veacul al 13-lea documentele îi pomenesc din nou pe Români, în legatura cu tara lor de azi. Dimpotriva, la sud de Dunare, o populatie româneasca e mentionata cu trei veacuri mai înainte. Adversarii continuitatii românesti afirma, în continuare, ca pe întreaga arie a Daco-Romaniei nu s-a pastrat nici un singur nume de localitate si nici un nume tipic, într-o forma care ar fi fost de asteptat, în cazul autohtoniei Românilor. În al treilea rând, dupa plecarea administratiei romane, în Dacia s-au asezat Gotii, care au fost stapânii tarii de la 271 pâna la 575. În Ardeal, de la 453 pâna la 566, a stapânit apoi ramura germanica rasariteana a Gepizilor si urme ale acestor doua popoare germanice se gasesc pe teritoriul Daciei pâna în veacul al 11-lea.
Deci, daca Românii ar fi locuit toata vremea în asezarile lor de atunci, ar trebui sa gasim la ei, asa cum afirma adversarii autohtoniei românesti, resturi lingvistice ale stapânilor si vecinilor lor germanici, dupa cum se gasesc si în limba franceza numeroase cuvinte de provenienta franca, în italiana din vizigota si longobarda, sau cum se gasesc în Franta meridionala si în peninsula iberica cuvinte de origine vizigota. In daco-româna, dimpotriva, nu poate fi dovedit nici un termen germanic vechi. Acestor trei argumente, negative, li se adauga si un altul, pozitiv. Structura limbii romane arata o înrudire atât de strânsa cu albaneza, încât ambele limbi nu se poate sa se fi format decât în vecinatate nemijlocita. însa, de vreme ce nimic nu dovedeste ca Albanezii ar fi trait vreodata la nord de Dunare, aceasta atingere trebuie sa fi avut loc în sudul marelui fluviu.
Toate aceste argumente au fost dezbatute decenii de-a rândul, în toate sensurile, fara sa fi fost cu putinta sa se ajunga la un acord. În cele ce urmeaza, îmi propun sa arat ca tacerea istoriei nu este atât de absoluta cum o înfatiseaza adversarii continuitatii românesti si ca numele de localitati vechi romane nu lipsesc din cuprinderea teritoriului în discutie; în sfârsit, ca se gasesc si în limba româna împrumuturi lexicale din isvoare germanice. Numai argumentul al patrulea, cel pozitiv, nu poate fi dat de o parte cu usurinta, motiv pentru care si cercetatorii români afirma ca limba româna s-ar fi format, macar în parte, pe un teritoriu unde populatiile romanice si albaneze se învecinau, si anume în vechiul teritoriu de granita dintre Sârbi si Bulgari, în valea Timocului. Insa nu se poate ajunge la cunostinte noi doar prin corectia teoriilor vechi. Nu putem spera sa scoatem problema autohtoniei Românilor din sfera disputelor stiintifice si nestiintifice si sa ajungem, astfel, cu un pas mai aproape de adevar, decât cu ajutorul unei metode noi si folosind materiale de studiu noi.
Dispunem acum de un astfel de material nou de studiu în volumul întâi al Atlasului lingvistic român, care îngaduie pentru prima data aprecierea repartitiei geografice a unei parti considerabile a lexicului român. pâna acum, s-a constatat deseori ca, spre deosebire de situatia din limbile neolatine ale Apusului, româna este putin diferentiata dialectal. În distributia lexicului, se distinge totusi într-o oarecare masura o arie dialectala din sud-est de o arie dialectala a nord-vestului. Este drept, o astfel de diferentiere a lexicului poate fi de data recenta, în care caz nu are valoare în problema originilor Romanilor. Însa, daca un astfel de dualism lexicologic poate fi urmarit pâna în vremea Romanilor, atunci acest fapt lingvistic capata relevanta istorica. În fiecare caz în parte, a deosebi ceea ce este vechi de ceea ce este nou pretinde o analiza dintre cele mai migaloase. În ceea ce ma priveste, nu urmaresc decât sa scot la suprafata câteva aspecte lingvistice, poate de mica însemnatate când le privim izolat, dar capabile sa aprinda o noua lumina în besna trecutului când sunt privite în ansamblu.
Prima harta ne indica o serie de isozone caracteristice pentru regiunea de sud-est a limbii daco-române. Aici, de pilda, locul denumirii latine ren a fost luat de derivatul cu functiune diminutiva reniculus, care a devenit azi rinichi, pe când în restul teritoriului lingvistic daco-român persista azi o alta derivatie din aceeasi radacina, rarunchi. Aceasta coexistenta a lui reniculus si renunculus dateaza înca din epoca latina. Reniculus spuneau Romanii în Gasconia, în Sardinia si în partea de miazazi a Imperiului Roman de Rasarit. Renunculus era forma folosita de Francezii din nord, a Romanilor de pe culmile Alpilor, din Rethia si Noricum si, în sfârsit, derivatia din acelsi timp poate fi întâlnita si pe teritoriul lingvistic daco-român, cu exceptia Munteniei si a altor zone. Înca din aceasta prima consideratie rezulta ca populatia româneasca trebuie sa fi provenit din cel putin doua tinuturi-matca: dintr-unul care se gasea la miazazi si stabilea legatura cu Romanii din sudul Dunarii si dintr-altul, care se gasea la miaza-noapte, înlauntrul teritoriului lui renunculus, sau care a fost cel putin separat în spatiu de întâiul tinut matca, daca întreaga populatie care foloseste pe renunculus ar proveni dintr-o imigratie.
Tipul renunculus pentru ren arata ca acea comunitate lingvistica ce utiliza cuvâtul avea în -unculus un sufix viu si adaptabil. Cine spune în dialectul sau Maderl în loc de Mädchen, spune si Bacherl în loc de Bächlein si Buberl în loc de Bübchen etc. etc.; pentru acesta -erl este un sufix viu si într-una adaptabil; -chen, -lein nu-i sunt cunoscute decât ca forme literare. Putem deduce pur teoretic ca oamenii care spuneau renunculus cunosteau si alte derivative-unculum, care nu erau întrebuintate de celalalt grup de înaintasi ai Românilor. Ceea ce se si întâmpla. Acolo unde domina renunculus, se spunea si manunculus pentru manuculus, manunchi în româna de azi; iar pentru genunchi se rostea, în locul dealtminteri foarte raspânditului genuculum, forma genunculum , gerunchi pe romaneste alaturi de genunchi si altele. Regiunea nucleu din nord-vest arata, în genere, alte deprinderi lingvistice pe tarâmul derivarilor. Pe prima harta, o linie de granita masiva încadreaza aria pe care, pentru neg, dainuie latinescul naevus, în timp ce restul teritoriului lingvistic românesc foloseste în acest scop o derivare terminata în -ellus.
Si în cazul altor termeni, prezentati pe harta a doua, se vadeste acelasi dualism lexicologic al teritoriului lingvistic daco-român. Liniile de granita dintre cele doua arii împrejmuiesc, si în privinta acestui al doilea grup, nu numai Muntenia, ca în cele trei cartigrafieri de pe prima harta, ci trec din rasaritul Bucovinei spre sud-vest, pâna la vechea frontiera dintre Ungaria si Tara Romaneasca, granita dintre Banat si Oltenia. Fara a putea insista asupra amanuntelor, mentionez în treacat ca, spre rasarit de aceasta linie de granita, se spune pentru a denumi spatele latinescul spinale; la apus spathae, în sensul propriu omoplat; la rasarit, pentru tâmple, se utilizeaza templa, la apus occulus ille orbus, adica, în sensul propriu, ochi orb; la rasarit inquietus pentru încet la apus o derivare din lenis , blând. Când comparam între ele prima si a doua harta este batator la ochi ca, în cadrul teritoriului lingvistic coerent românesc, stau fata în fata doua subdiviziuni, care nu s-au atins decât într-un loc, în sud-vestul Ardealului. Mai spre miazazi, Oltenia detine o pozitie intermediara, spre nord-est Moldova si Basarabia. Ni se impune astfel parerea ca, dinspre cele doua teritorii cu vechi asezari, populatia s-a apropiat, pâna ce s-a întâlnit în zonele intermediare si a umplut, la urma, întregul spatiu despartitor .
Dar nici întinderea întreaga a teritoriului dialectal de la nord-nord-vest, unde se spune azi occulus ille orbus de pilda, în loc de tâmpla, nu este loc de veche asezare româneasca. caci, în multe parti ale întregii acestei arii, sub oglinda româneasca de azi, gasim lexic slav sau maghiar. Peste substratul latin, se aseaza întâi un strat lingvistic sau doua, pâna ce, în sfârsit, limba româna acopera întreaga suprafata.. Acolo, geografia lingvistica devine geologie lingvistica.
Folosirea toponimiei în vederea lamuririi unor procese preistorice nu are nevoie de justificari teoretice. Oriunde nu s-a produs o discontinuitate culturala, numele de localitati si de locuri se transforma de la un grup lingvistic si de colonizare la celalalt. Popoarele pier, iar numele dainuiesc. Daca, deci, aici, pe pamântul României, apar nume slave, iar numirile folosite în antichitate s-au pierdut, aproape fara exceptie, aceasta dovedeste ca, prin imigrarea Slavilor, cultura româno-slava a fost nimicita aproape în întregime. Însa, de vreme ce numele perioadei slave dainuiesc, la rândul lor , deci au fost primite de Români, urmeaza ca expansiunea româna n-a reprezentat o cesura culturala, ci, dimpotriva, ca ambele popoare s-au contopit organic.
Întâia imigrare slava pe teritoriul Daciei vechi pare a se fi produs în cursul veacului al VI-lea. Întinderea ei în partea de apus a teritoriului lingvistic daco-român o învedereaza un tip de nume de localitati, care deriva de la anume conceptii juridice proprii vechilor Slavi. În întregul Banat, în Oltenia si în sudul Ardealului putem întâlni nume de localitati care suna Ohaba sau Ohabita. Acest termen însemna, la început, la Slavi, o gospodarie ereditara scutita de dari. Numele persista, desi semnificatia lui a devenit demult neînteleasa. E posibil, fara îndoiala, si desigur e si probabil, ca printre Slavii la care se gasea institutia juridica a ohabei sa se fi gasit asezari de populatii romanice, ca minoritate, care lingvistic nu devin manifeste. Însa faptul nu poate fi dovedit.
Dar si cuvintele împrumutate ale unei limbi au o mare valoare lamuritoare. Fac abstractie aici de cuvintele împrumutate de ordin pur literar , care sunt importate întâi de toate pentru cunoasterea culturii spirituale a unui popor. Dar si în rândul termenilor împrumutati fara intermediul literaturii, care trec de la un popor la altul, trebuie sa distingem doua grupe. Prima grupa o alcatuiesc cuvintele împrumutate care corespund unei necesitati. Chiar numele arata limpede ce reprezinta ele. Cuvinte împrumutate care corespund unei necesitati gasim totdeauna acolo unde influenteaza o cultura straina superioara sau unde o cultura sau administratie straina e impusa. Astfel de cuvinte împrumutate nu îngaduiesc nici o deductie cu privire la asezarea mai veche sau mai recenta a popoarelor, ce au ajuns în contact în decursul istoriei lor. Astfel, nu se poate trage din denumirile romanesti ale rânduielii de stat medievale, de origine slava, concluzia ca Slavii reprezinta în România de azi un substrat etnic, tot asa cum din faptul acesta nu se poate demonstra nici contrariul. Altfel se întâmpla, însa, cu exprimarile vietii sufletesti, ale afectului, sau cu expresiile de mica gospodarie, care n-au valoare de circulatie dincolo de familie.
Astfel de termeni nu patrund dintr-o limba în alta sub presiunea unei paturi etnice suprapuse cu autoritate. Ele ramân limitate la comunitatea lingvistica careia îi apartin si acolo unde doua popoare convietuiesc. Deci, daca vom întâlni cuvinte împrumutate si din aceasta categorie într-o anume limba, putem trage concluzia ca ele provin de la o populatie desnationalizata, de la un substrat etnic.
Astfel, de pilda, daco-româna dispune de doi termeni pentru denumirea suspinatului: a suspina, care este de origine latina si a ofta, de origine slava. Nu subzista nici o necesitate de a împrumuta un alt cuvânt pentru aceeasi reprezentare. Totusi, graiul Banatului, adica a regiunii în care am constatat prin nume ca Ohaba (substantivul acesta, nepastrat în vreuna din limbile slave, deriva din paleoslavul ohabiti sau abstinere) un vechi substrat slav, si-a însusit pentru a suspina sârbescul suskati, a sopti, sub formaa suscai. Procesul acesta nu are înteles decât daca presupunem ca o populatie sârba, în al carei lexic exista susk pentru denumirea suspinatului, a pastrat aceasta expresie fonica si expresiva, când pentru rest a primit româna ca limba de comunicatie. De aici decurge deci concluzia ca peste populatiile vechi slave, de la care provin numele Ohaba, s-a suprapus o patura slava recenta, de nuanta sârbeasca pronuntata. Populatia româna a Banatului nu e deci autohtona. Din nou însa, trebuie sa adaugam, dintr-un început, ca înca înainte de imigrarea celei de a treia paturi de populatie a acelor Români carora trebuie sa le fie atribuita românizarea definitiva a regiunii, se poate sa fi trait ca minoritate, printre Slavi, alte populatii romanice.
Din întreg teritoriul pe care se foloseste azi, de pilda, occulus ille orbus pentru tâmpla trebuie scoase, deci, parti însemnate ca regiuni cu substrat strain, înainte sa putem rasbi pâna la sâmburele propriu-zis al ariei dialectale românesti de nord-vest. Astfel, întâi Maramuresul si nordul Satmarului. Ceea ce reprezinta în sudul teritoriului lingvistic daco-român Slavii meridionali, reprezinta la nord, începând din veacul al XII-lea, Rutenii (indicatiile despre aria asezarilor rutene în România de apus provin din N. Draganu, Romanii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei si a onomasticii), respectiv Ucrainienii. Facând abstractie de Moldova si de Basarabia, al caror substrat ucrainean este necontestat, acesti reprezentanti ai Slavilor de nord au înaintat departe spre miazazi si apusul Romaniei Mari de astazi. Ei sunt numiti de Unguri Prpszi, de Români Rusi , iar de Germanii din Ardeal Reussen. Astfel de asezari de malorusi sunt, de pilda, Orosfaia în judetul Cluj, Rusciorii, în vechime Villa Ruthenica, în partile Sibiului, Rusu de Jos în judetul Somes etc. Aceste promontorii sudice ale Rutenilor au fost totdeauna frânturi etnice neînsemnate în mijlocul populatiilor române si a Maghiarilor; nu pot fi socotiti nici ca populatia cea mai veche asezata aici dupa epoca romana. Totusi, ruteana este înca si azi limba de comunicatie a unei minoritati de 20-30 si, respectiv, 10-20 la suta din populatia totala, în judetele Maramures si Satmar, si aici se poate vadi, cu ajutorul cuvintelor de împrumut din ruteana în româna regionala, ca româna s-a întins de fapt în dauna rutenei în epoci recente.
Astfel, aici se foloseste în locul lui gust, provenit din latina si de o raspândire generala, cusaiesc, împrumutat din ruteana; în loc de cuvânt slavul besiada; pentru a framânta, exprimat de Românii regiunii dialectale de nord-vest prin subigere, acesti Ruteni romanizati folosesc a povalui din povaliti etc.
Întrebarea cine, Românii sau Ungurii, pot ridica în Ardeal si Banat pretentii de prioritate ne conduce pe terenul politicii. O astfel de pretentie, e drept, nu are decât o valoare sentimentala, caci, altminteri, România fosta sub stapânire austro-ungara ar trebui împartita între Sârbi, Ruteni, Germani si Romani, presupunând ca popoare germanice n-ar anunta drepturi de prioritate la succesiunea Gotilor si Gepizilor si ca Roma, ca mama a Daciei, si Turcii, ca rudele cele mai apropiate ale Pecenegilor si Cumanilor, la rândul lor, n-ar ridica pretentii la succesiune. Oricum, nu fiecare cuvânt împrumutat din maghiara, care traieste azi în limba Românilor din Ardeal, poate fi socotit drept dovada a unui substrat etnic maghiar. În partile României Mari ce au apartinut Austro-Ungariei maghiara a fost limba administratiei si a culturii superioare. Deci, daca pentru bolnav ungurescul beteag este termenul folosit aproape exclusiv în româna din Ardeal, faptul se explica prin aceea ca medicii erau formati în universitati maghiare, în limba maghiara.
În schimb, putem evidentia un substrat maghiar acolo unde expresii maghiare apar în interiorul teritoriului lingvistic român sub forma unor insule lexicale. Acesta e cazul în Ardealul de rasarit, în regiunea Secuilor, care mai constituie majoritatea si acum în judetele Ciuc, Trei Scaune, Odorhei si în sudul judetului Mures. Aici, de pilda, expresiile pentru murdarie si murdar sunt de origine maghiara si la populatia româna, si anume mococ, moccos etc. Nu trebuie scapat din vedere ca avem de a face cu cuvinte care n-au câtusi de putin valoare de circulatie, care n-au ajuns de la Unguri la Romani pe calea învatarii limbii.
Si nordul Banatului este o regiune cu substrat maghiar. Aici, populatia maghiara la origine a avut pentru denumirea gleznei un termen csuklou, în timp ce Românii, asezati în aceleasi regiuni, foloseau în acest scop latinescul nod(us) .La desnationalizarea acestei populatii maghiare a fost adoptat, e drept, termenul nounodu, dar s-a pastrat terminatia vechiului csuklou. Astfel radacina termenului nodau , folosit acum acolo, este româneasca, iar terminatia o ramasita a vechiului substrat etnic.
Deosebit de aceste doua regiuni, cândva, dupa toata probabilitatea, de substrat pur maghiar sau maghiaro-slav, mai traieste din loc în loc la nordvest o minoritate maghiara de 30-40 la suta. Aici au patruns în maghiara si numeroase cuvinte împrumutate din limba româneasca, ceea ce pare a arata ca aici n-au fost numai românizate elemente etnice straine, ci ca au fost maghiarizate si sate românesti. Aici, lingvistica în sine nu îngaduie stabilirea prioritatii unuia din cele doua popoare. Probabil ca ambele au patruns concomitent în regiune, asezarile lor întrepatrunzându-se.
Am pomenit pâna acum de doua ori asezarile paleoslave din veacul al VII-lea, a caror arie maxima indica numirile în Ohaba. O parte a acestor coloni paleoslavi s-a deplasat mai târziu spre sud, o alta parte a ramas la nord de Dunare. Acest substrat paleoslav iese la iveala înca si acum în chip de cuvinte de împrumut în judetul Hunedoara, la sud-vestul Transilvaniei. Nu e o întâmplare ca Slavii acestia ramasi s-au asezat tocmai în luncile fertile ale vailor, de-a lungul Muresului, de pilda, unde se gasea înca din vremuri preistorice unul din centrele culturale ale Transilvaniei de mai tarziu. Cuceritorii au luat în stapânire partea rodnica, cultivata deja, a tarii, împingând în munti populatia autohtona.
Toate aceste regiuni cu substrat neroman trebuiesc date la o parte când urmeaza sa fie desghiocata regiunea matca, centrul de expansiune al Românimii din cadrul regiunii dialectale de nord-vest.
Ceea ce ramâne este regiunea Muntilor Apuseni, a dealurilor din apusul Transilvaniei,tinutul accidentat de pe coastele apusene ale caruia isvorasc cele trei Crisuri si ale carui ramificatii rasaritene sunt udate de Aries si de Ampoiu. Este regiunea vechilor bai de aur de la Abrud si Zlatna.
Daca aceste rezultate, stabilite exclusiv pe baza unor rationamente de geografie si de geologie lingvistica, este intemeiat, atunci daca într-adevar în acesti munti, care ating 2000 de metri, s-a pastrat o populatie romana veche, atunci trebuie sa gasim si alte dovezi pentru autohtonia Românilor ardeleni. Într-adevar, acestea se si gasesc peste tot, de îndata ce regiunea despre care e vorba e bine delimitata. Unul din aceste argumente ne conduce pe tarâmul evolutiei fonetice.
Pentru debil, lipsit de putere si pentru descarnat româna si-a însusit termenul slav slab, înca din epoca paleoromana, caci cuvântul se gaseste si la Românii traitori la miazazi de Dunare, care s-au despartit pe la anul l000 de rudeniile lor de la nord. Însa pe o arie compacta, care inglobeaza în întregime regiunea matca de la nord-vest, delimitata mai sus, si care o depaseste chiar înspre apus, cuvântul nu se pronunta slab, ci sklab (s-a interpus între s initial si l urmator un k). La fel, acolo se pronunta, pentru cuvintele sloata, sloi, slova, sluga, etc. , skloata, skloi, sklova, skluga, etc. înlocuirea lui sl prin skl se produce fara exceptie, cu rigoarea unei legi a naturii.
O astfel de constatare, la început, pare a fi lipsita de orice importanta si prin urmare nespecialistul va putea pricepe cu greu cum pot retine astfel de observatii atentia unor cercuri serioase. De fapt, cuprinsul material al observatiei nici nu are importanta stiintifica. Aceasta ea o primeste abia când întrevedem în dosul formulelor fonetice omul care vorbeste. O schimbare de sunet, cum este cel de la sl la skl, nu-si are radacina în tendintele de evolutie a1e românei. Ea nu poate fi redusa nici la influenta substratului slav sau maghiar, caci în maghiara grupul de sunete skl lipseste cu totul, iar faptul ca schimbarea nu este nici slava îl atesta cuvântul initial slab, cu grupul sl, în schimb, introducerea nui k în grupul împrumutat sau nou format sl este pe linia evolutiei latinei vulgare si a limbilor romanice. Astfel, în latina vulgara, insula a devenit isla, iskla si când mai târziu din limbile germanice sl a patruns în limbile romanice în cuvinte ca slaints, slimb, slitgan, grupul de sunete sl care lipsea în fonetica latina, a devenit pronuntabil prin înserarea unui k.
Întrucât, deci, azi se pronunta acolo pentru slab din româna comuna sklab, fonetica veche latina irupe în aceasta pronuntare cu aceeasi forta, ca în veacul al V-lea pe pamântul Frantei meridionale si al Italiei de nord. Aci, în Muntii Apuseni, se afla, deci, patria originara a unor expresii ca renunculus pentru reniculus de la miazazi; numai aci dainuieste înauntrul românei de rasarit zoccus-opinca atât de raspândit în romana de apus. Aci, la Ampeium se gasesc înca din antichitate dovezi pentru folosirea cuvântului luna, cum arata o inscriptie, în întelesul de douasprezecime a anului, pe care îl prezinta numai daco-romanicul luna. Mai la sud, luna si mensis este si în româneste tot atât de separat ca în romana de apus.
Si numele de locuri si de fluvii din aceasta regiune atesta autohtonia Românilor. Lipsa traditiei latine pe tarâmul toponimiei a fost invocata ca un argument de capetenie contra ipotezei continuitatii române. Acest argument este adevarat, în genere, pe pamântul daco-roman, nu însa aici. În centrul tinutului accidentat al Muntilor Apuseni se gaseste orasul Abrud, un nume care deriva din latinescul Abruttum, Abrittum cunoscut din documente si care va fi însemnat la origina aurca si numele Zlatnei, ce se gaseste la miazazi de el. Numele acesta nu poate sa fi ajuns la Români prin mijlocirea slava, maghiara sau turco-tatara. Ampeium nu mai denumeste o localitate ce se gasise la sud de Abruttum, dar a fost receptat de Unguri, în veacul al XI-lea, în forma Ampei, care arata o evolutie pur romana, ca denumire a râului lânga care se aflase orasul Ampeium, dainuind si azi în limba maghiara sub înfatisarea Ompoly, evolutie latina neîntrerupta mai arata numele celor trei Crisuri, care se chiama ungureste Körös. Numele se leaga nemijlocit de Grisia, Grissia si altele similare, pastrate din antichitate.
Si orasul Turda, de pe coasta rasariteana a regiunii matca de la nord-vest, a fost interpretat de Sextil Puscariu într-un mod convingator, ca dovada pentru autohtonia Românilor în Transilvania. Numele dace de orase cuprindeau adeseori, ca parte a doua, dava, care poate fi tradus prin «oras întarit». Orasul Turda însa este strabatut de râul numit Tur. Asa cum de pilda cetatea care a fost cladita pe Salzach a fost numita Salzachburg, Salzburg, asa se chema orasul asezat pe Tur, Turidava. Numai pe buze romane un astfel de Turidava, nepastrat ca atare în inscriptii, dar care mai poate fi descoperit cândva, putea deveni Turda, de vreme ce din toate limbile ce se întâlnesc aci numai Româna suprima v intervocalic.
Cum am avut prilejul sa sugerez, întregul teritoriu lingvistic daco-român este presarat cu nume de localitati slave, semn al puternicei interpenetratii slave, care a început în veacul al VI-lea si a durat tot cursul întâielor secole ale Evului Mediu. În veacul al IX-lea urmeaza descalecarea ungureasca, întâi în ses, iar din veacul al XI-lea si în Transilvania si aceasta actiune de colonizare maghiara a adus numeroase nume noi în regiune. Astfel, de pilda, din 230 de localitati din raza vaii Ariesului si Ampoiului, dintre care cea din urma se gaseste în tinutul matca de nord-vest, numai 87 sunt întemeiate de Români, fata de 110 de origine maghiara si de 32 de origine paleoslava.
Cu totul altul este raportul reciproc dintre numele de munti. Dintre acestea 13 sunt românesti, numai 4 unguresti, pe când denumirile slave de munti lipsesc cu totul. Aceasta se explica nu printr-o aversiune a Slavilor de a se aseza pe culmile muntilor, caci peste tot aiurea putem constata si prin denumirile de dealuri prezenta Slavilor. Daca tocmai în regiunea delimitata aci numele de dealuri nu sunt slave, faptul se explica prin împrejurarea ca aceste vârfuri au ramas totdeauna în raza populatiei romanice, în timp ce luncile roditoare din vai au fost ocupate de cuceritorii slavi.
Cu aceste rezultate ale istoriei lingvistice concorda si indicatiile saracacioase ce pot fi scoase din istorie. Asa numitul notar anonim al regelui maghiar Bela (al II-lea sau al III-lea), care, chiar daca însemnarile lui nu pot trece drept marturii istorice necontestate, a folosit totusi traditii vechi, relateaza ca pe vremea descalecatului maghiar, în Terrae Ultransilvanae, dupa Draganu în ambele vai ale Somesului, ar fi stapânit un anume Gelou, de origine un blacus, adica un Român, în a carui tara convietuiau Blasij et Sclavi, dupa terminologia vremii, adica Romani si Bulgari. Numele curios de Gelou , Draganu îl pune în legatura cu numele localitatii Gilau, ce se afla pe coasta de nord a regiunii matca studiate de noi, la sud-vest de Cluj. Prin urmare, în vremea descalecatului maghiar, Românii coborâsera de pe culmile Muntilor Apuseni în lunca vailor si au întemeiat un fel de organizare de stat primitiva, care, e drept, n-a putut face fata incursiunii maghiare. Aceasta dovada în favoarea prioritatii Românilor in Transilvania de apus se gaseste în deplina concordanta cu rezultatele cercetarii lingvistice.
Am patruns astfel pas cu pas pâna la sâmburele Românimii de la nord-vest, în patria originara, daca nu a Românilor, totusi în cea a Românilor ardeleni. Spre a vedea clar am trebuit sa umblam acelasi drum anevoios spre miezul regiunii reniculus, ca sa rasbim si aci la sâmbure. Îngaduiti-mi sa anticipez rezultatul cesteilalte cercetari: un tinut matca pur românesc se gasea înca în veacul al VII-lea, adica în timpul imigrarii bulgare în Balcani, pe ambele maluri ale Dunarii de jos. Anume între Giurgiu si Cernavoda, apoi la nord, în sesul dintre Dâmbovita si Arges a pulsat, cum arata arheologia, în epoca dintre 400 si 600, o relativ putemica viata culturala, care nu putea avea aci decât o cultura romana.
Un al treilea tinut matca românesc a fost slavizat în cursul Evului Mediu. Este regiunea ce se înfige între Sârbi si Bulgari, ca o pana, si se gaseste la sud de Dunare, în prelungirea Banatului si a Olteniei. Istoria tace si despre acest centru romanesc; cercetarea lingvistica, însa, nu poate pastra nici o îndoiala despre fiintarea lui. Fiecare dintre aceste trei tinuturi matca romanice de la începutul Evului mediu, ar fi pierit în furtunile de la sfârsitul epocii navalirilor, daca ar fi ramas izolat. Putem stabili aceasta din soarta unei alte frânturi etnice romanice, care, în dealurile de la apus de Balaton, a înfruntat vremea navalirii Hunilor, Gepizilor, Longobarzilor si a Slavilor, pâna cel putin la anul 900. Lasat pe seama propriilor sale forte, acest promontoriu al romanitatii a pierit ca si Românii izolati de la rasarit de Rin.
S-a spus ca e un miracol al istoriei ca Românii de la miaza-noapte de Dunare nu numai ca si-au pastrat în decursul navalirilor de popoare, timp de 1500 de ani, neamul, ci au avut si forta de a asimila o serie impunatoare de alte neamuri. Ne pare într-adevar o minune sa vedem ca o minoritate etnica, cu liturghie slava si a carei forma de stat este slava, se impune peste tot si înmanunchiaza, pâna la urma, o duzina de neamuri deosebite printr-o limba într-un singur popor. Aceasta enigma poate fi deslegata pornind de la o reflectie de istorie lingvistica, în aparenta neînsemnata. Am vazut ca locuitorii romanici ai muntilor din apusul Transilvaniei au folosit în loc de forma slab a românei comune forma sklab si ca în trecerea de la sl la skl un vechi substrat român s-a ridicat din nou la suprafata. De la cine însa au sau si-au însusit aceste populatii romanice pe slab, care e redat incomplet prin sklab ? Fara îndoiala ca nu de la Slavi, care îsi aveau înca asezarile în luncile vailor, caci lipsea orice ratiune pentru aceasta. si populatiile romanice din Franta si Italia si-au pastrat expresiile lor pentru debil, descarnat, lipsit de putere si celelalte nu le-au înlocuit prin expresiile echivalente franceze sau gotice.
Cuvintele împrumutate nu sunt însusite arbitrar, fiecare împrumut de cuvinte se datoreste unui proces lingvistic sau cultural. Daca deci termenul slav slab a fost întâi romanizat în forma slabbu în vechea româna, faptul nu se datoreste populatiilor romanice, care traiau într-unul sau mai multe din tinuturile matca pomenite, ci Slavilor care si-au romanizat propria lor limba. Dar si o astfel de romanizare trebuia sa aiba o pricina speciala, caci în genere o majoritate etnica nu-si paraseste limba de dragul unei minoritati, lipsita de superioritate culturala si politica.
Daca deci Slavii si-au prevazut propriul lor slab, în Muntenia, sau poate chiar mai devreme, la miazazi de Dunare, în tinutul Timocului, cu o terminatie româna, poate pentru ca acest slab avea valori amotive sau afective, ce lipseau lui debilis sau flebilis de origina romana, lucrul acesta s-a întâmplat pentru ca limba romanica era limba de comunicatie generala, limba cu valoare de circulatie la care se recurgea atunci când reprezentantii diferitelor neamuri, adunate pe pamântul Romaniei de rasarit, voiau sa se înteleaga. Aceasta româna arhaica este dar forma întinerita a asa numitei latine vulgare, care cu veacuri înainte unificase, abstractie facând de deosebiri dialectale abia sensibile, întregul si imensul teritoriu roman din Occident.
O astfel de limba de circulatie a fost indispensabila în Europa de rasarit de la începutul Evului Mediu. N-avem decât sa ne dam seama de amestecul etnic din tinutul Albei Iulia, aflat în tinutul matca de la nord-vest, la anul 1100, adica în vremea penetratiei maghiare în Ardeal.
Se gaseau acolo întâi populatiile romanice în munti, din a caror limba provin denumirile Cris, Ampeiu; apoi Slavii care îsi aveau asezarile la Balgrad (Alba Iulia), Târnava etc. ; Pecenegii care au patruns în Bihor la 1068, au fost batuti la 1085 de regele maghiar, dar au ramas în parte în tara, cum arata nume de localitati ca Bessenyew în judetul Târnava Mica; Cumanii, rudele cele mai apropiate ale Turcilor si Pecenegilor, care au patruns si ei în Ungaria la 1071 si ale caror asezari le marturisesc nume de localitati în judetele Arad, Bihor, Fagaras, Hunedoara si Alba. Dar si denumirea Slavi este numai un nume colectiv. Traiu numai în judetul Hunedoara, dupa marturia numelor de localitati, Ruteni, Bulgari, Sârbi, Slovaci si pe lânga ei poate si resturi ale vechilor Slavi, imigrati în veacul al VII-lea.
Un astfel de amestec etnic se produsese si în veacurile anterioare, de când Romanii parasisera Dacia. El a dominat, la fel, oriunde mai târziu a ajuns sa stapâneasca limba româna. În zona de trecere între Muntenia si Oltenia, în judetul Olt de azi, gasim, astfel, în Evul Mediu, pe lânga Slavii imigrati demult si locuitori veniti din Ungaria (Ungureni), Tatari care s-au asezat aci la 1250. Cu doua veacuri mai înainte, tinutul era stapânit de Cumani. Dintre Slavii noi mai gasim Bulgari si Sârbi, pe acestia mai ales în partile de apus ale Munteniei. Din toate aceste popoare, numai Germanii si Ungurii au putut sa-si pastreze odata cu limba si neamul.
Nu este un joc al întamplarii ca tocmai romano-româna a devenit limba de circulatie între toate aceste neamuri. Desi Roma a renuntat la 271 la stapânirea provinciei Dacia si cu toate ca, în urma separarii imperiului de rasarit, Balcanii au ajuns sub influenta spirituala a Bizantului, latina a ramas totusi limba de stat generala pâna la începutul veacului al VII-lea. Aceasta limba de stat si-au însusit-o si au folosit-o, în veacurile VI si VII, Slavii imigrati, dându-i însa înfatisarea ei noua. Româna este deci latina vulgara adaptata viziunii lingvistice si formei exterioare a limbii Slavilor. Daca deci, ca sa revenim asupra începutului reflectiilor noastre, pastorii si plugarii retrasi în muntii de la apus de valea Muresului au redat termenii generali români slabu prin sklabu, slanina prin sklanina, aceasta reprezinta iruptia la suprafata a vechiului substrat romanic cu prilejul însusirii limbii de circulatie romanoslave. Pe aceasta au putut-o învata mai usor decât limba maghiara sau slava, de vreme ce nu era decât o varianta a propriei lor limbi.
Dar si pentru Slavi era mai lesnicios sa se foloseasca de româna decât de orice alta limba în concurenta, pentru ca româna primise prin rasplamadirea seculara de catre buze slave atâtea elemente slave, încât puntea de la limba proprie la limba de circulatie nu lipsea mai niciodata. Dupa acestea ajung repede la concluzii.
Continuitatea Romanilor de azi e deci mai putin o continuitate de rasa cât una a spiritului. Populatiile romanice ce traiau în vechile tinuturi de bastina au devenit pilastrii unei mari cladiri, ai carei pereti laterali au fost umpluti cu neamuri de alta provenienta. Forta ce leaga întreaga cladire este limba de circulatie comuna. Ultimul pas a fost facut când aceasta limba de circulatie a devenit limba din casa a frânturilor de neam de origine neoromanica."
asfaltin
18th February 2006, 12:43
Un termen românesc atestat în sec. X : cuvânt
"Orice studiu asupra traditiilor de orice natura, fie ele mestesugaresti ori religioase, trebuie sa recurga la cunostintele lingvistului, caci o mostenire traditionala consta, pe lânga corpul de instrumente, tehnici si rituri, într-o terminologie, uneori chiar într-un limbaj propriu. Limba însasi este una din cele mai importante traditii spirituale ale unui popor.
Acesta este motivul pentru care am gasit de cuviinta sa va supun atentiei un studiu etimologic concret, o descoperire recenta a celei mai vechi atestari a unui important termen românesc, si anume cuvânt. Izvorul nostru este cronicarul bizantin Leon Diakonos ale carui “Istorii” înfatiseaza evenimente dintre anii 959-976, evenimente carora le-a fost nu doar contemporan ci si martor, fapt care confera relatarii sale o sporita credibilitate.
Unul din episoadele înfatisate pe larg de diaconul cronicar este cel al expeditiei întreprinse în sudul Dunarii de cneazul Kievului, Sviatoslav, între anii 969-971. Dupa o serie de victorii ale rusilor, proaspatul împarat Ioan Tzimiskes porneste o viguroasa contraofensiva, recucereste Preslavul si reuseste sa-l împinga pe Sviatoslav înapoi spre Dunare. Acesta se retrage în incinta fortificata a orasului Durostorum de unde spera sa relanseze razboiul. Bizantinii însa izbutesc sa escaladeze zidurile si sa patrunda în cetate, prin ciocniri sângeroase în care rusii lui Sviatoslav sunt decimati. Retras, împreuna cu resturile armatei sale, între zidurile curtii domnesti a orasului, cneazul trebuie sa decida daca sa reziste grecilor ori sa treaca Dunarea înapoi spre patrie si pentru aceasta îsi cheama comandantii la sfat. Iata cum prezinta Leon Diakonos acest moment(XI, 7):
“ Si atunci, pe când se lumina de ziua, Sviatoslav a asezat sfatul nobililor, caruia ei îi spun în dialectul lor si komentos (ori komenton). "
Subiectul este prilejuit tocmai de glosa [komenton] despre care fraza citata pare a spune limpede pe de o parte ca ea apartinea limbii acelor [áristoi] (care trebuie sa fi fost membri ai aristocratiei militare ruse si în acelasi timp comandanti de corpuri de armata), prin urmare limbii ruse, iar pe de alta ca sensul sau era acela al grecescului [bulé], adica “sfat, adunare”.
Sa observam mai întîi un viciu în logica frazei, ori cel putin în forma care ne întâmpina azi în manuscrisele pastrate. Daca autorul voia sa ofere cititorului doar corespondentul rusesc al grecescului [bulé], el ar fi trebuit sa spuna: (...sfat...pe care ei îl numeau komenton...). Introducerea conjunctiei [kai] “si” da însa de înteles ca pe lânga komenton ar mai fi existat si un al doilea termen cu acelasi sens, despre care el nu spune însa nimic : “...sfat...pe care ei îl numesc si komenton...”(si mai cum?). Aceasta inadvertenta se poate datora la fel de bine stilului arhaizant si pretios al autorului dar si unei trunchieri a textului în cópiile de mai târziu.
Sa admitem însa ca e vorba de o simpla redundanta si ca autorul a vrut sa spuna doar ca în limba rusilor la “sfat” se zicea “komenton”. În acest caz avem de a face cu o alta eroare, de atribuire lingvistica, deoarece nici în rusa, nici în vreo alta limba slava, nu exista un asemenea cuvânt, ori vreun altul macar apropiat ca forma si cât de cât potrivit semantic. Pentru notiunea de “sfat, adunare” limbile slave folosesc urmasi ai slavonului suboru (rus, pol., mac. sobor, bg. sobor?, ceh soubor etc. ) ori alti termeni regionali: ceh,pol. rada, rus, bg., mac. sovet s.a., dar niciunul comparabil cu komenton.
Nu întâmplator însa un corespondent perfect al glosei noastre gasim în latina: conventus, -um “adunare, sfat, consiliu, întelegere etc. “. Fara îndoiala ca în aceste regiuni nu mai putem vorbi, în sec. al X-lea, de latina, nici macar ca limba de cancelarie, ea fiind abandonata cu totul dupa moartea lui Iustinian. Dar conventus, care apartinea se pare si limbajului militar, se propagase înca din antichitate în toata aria latinofona de est a Peninsulei Balcanice, adica ambele Moesii si Dardania, fiind transmis atât dialectelor românesti cât si idiomurilor tracice supravietuitoare, asa cum dovedeste raspândirea lui în limbile moderne din aceste regiuni. Albaneza, continuatoare directa a unui dialect trac supus unei puternice influente latine, are de aici pe kuvënt (pl. kuvënde, verb kuvëndonj) “conversatie, discutie”, respectiv “a discuta”, de unde greaca moderna a împrumutat pe [kuvendiazo] “a vorbi, a discuta”. Din albaneza este împrumutat aromânescul cuvenda “cuvânt, discurs”, care coexista cu (a)cuvintedzu “vorbesc” mostenit din latina. Vechimea acestui termen în Balcani este probata de evolutia sa profund diferita de cea din Romania occidentala. Astfel, pe când francezul couvent, italianul convento si spaniolul conventual au deplasat sensul “adunare” spre cel de “adunare religioasa” si de aici “mânastire”, în limbile balcanice întelesul primar de “adunare, sfat, dezbatere” s-a îndreptat spre cel de “luare de cuvânt, vorbire, cuvânt (vocabula)”. Este posibil ca aceasta evolutie semantica sa fi fost determinata de existenta unui cuvânt balcanic mai vechi (poate trac?) care va fi însemnat “adunare, sfat” dar si “cuvântare (publica), vorbire”. La adoptarea de catre localnici a limbii latine, ei l-au preluat si pe conventus caruia îi vor fi transferat toate sensurile vocabulei autohtone. Acelasi lucru s-a întîmplat mai târziu în aromâna: aceasta, împrumutând panslavicul s(o)boru (care în limbile acestei familii înseamna numai “adunare, sfat”), i-a modificat radical sensul prin acelasi calc, si astfel zbor înseamna “cuvânt, vorba, discurs, vizita, adunare, întelegere”, iar verbul zburascu “a vorbi”. Din aromâna l-au luat apoi macedoneana (zbor “cuvânt”, zboruva “a vorbi”) si neogreaca [zborus] “vorba”). Românii nord-balcanici au conservat latinescul conventus care, prin forme intermediare, a ajuns în româna cuvânt. Prin urmare este foarte posibil ca glosa de care ne ocupam sa înregistreze tocmai acest termen românesc.
Pentru a lamuri ce faza din evolutia fonetica a vocabulei latine spre cea româna este surprinsa de Leon Diakonos trebuie mai întâi sa discutam unele dificultati pe care le ridica originea termenului românesc. Etimonul direct al lui cuvânt nu este clasicul conuentus,-m, ci o forma latina populara *couentu. Desi neatestata, existenta acesteia poate fi postulata pe baza observatiei ca si în alti compusi cu prefixul con- (com-) ai latinei dunarene, acesta a fost redus la co- (pastrat în românescul cu-). Într-adevar, lat. clasic con-venire devine în latina dunareana co-venire de unde apoi românescul a (se) cuveni, iar com-pre(he)ndere, popular *co-prendere, devine în româna a cuprinde. Densusianu (Hist.LR, p.413-414) leaga fenomenul de absenta accentului, constatând ca acolo unde prefixul este aton, ca în com-pr(eh)éndo, el s-a redus la co-, pe când în cóm-paro ori cóm-pleo (>rom. cúmpar, cúmplu) nazala a fost pastrata. Fara sa intram în detaliile acestei explicatii, pe care o vom discuta cu alt prilej, sa retinem doar ca acest fenomen fonetic este cunoscut de istoriile limbii române si ca, prin urmare, reconstructia *co-uentu este perfect îndreptatita. De altfel el trebuie sa fi aparut în limba populara si în alte arii romanice, ca de pilda în galo-romanica, de vreme ce si fr. couvent presupune un prefix co- si nu con- (v. si couvrir din co-operire).
Acceptând acest etimon, trebuie sa lamurim însa alte câteva probleme de ordin fonetic pe care acesta le ridica:
conform legilor fonetice care au guvernat transformarea latinei dunarene în româna, -u- latinesc consonantic (ori “semivocalic”) dispare când se gaseste în pozitie intervocalica. Astfel clavem, prin forma *cl’ae a devenit în rom. cheie, pluviam - ploaie iar *expaverare - a speria. Explicatia pentru care acest fenomen nu se produce în cazul lui *couentu sta în faptul ca el este un compus. Atât timp cât vorbitorii l-au putut analiza ca pe un compus, prin opozitie cu forma sa necompusa, -u- din *co-uentum a fost tratat întocmai ca cel din uentum, uenire, uiridis si altele unde u- se afla în pozitie initiala forte. Acelasi lucru s-a petrecut, spre exemplu, în primavara ori în a (se) cuveni în care conservarea lui u- (devenit v) se datoreaza faptului ca în limba au continuat sa existe si formele necompuse vara si a veni. Functionarea acestei analogii trebuie admisa cel putin pâna la generalizarea si în Romania orientala a pronuntiei inovatoare labio-dentale (ca v-ul românesc de astazi) a vechii bilabiale latine ( u, rostit ca b-ul spaniol).
O alta întrebare pe care trebuie sa ne-o punem este aceea daca vocala prefixului, -o-, asa cum apare în komenton, putea sa mai existe în sec. al X-lea, deci catre sfârsitul perioadei românei comune, în plina epoca de diferentiere dialectala, atâta vreme cât toate dialectele românesti au închis pe o aflat în pozitie neaccentuata la u. Credem ca si acest lucru a fost posibil. Este adevarat ca în unele situatii, în pozitie nazala bunaoara, o se închisese regulat la u cu câteva veacuri mai înainte. Gasim astfel la cronicarii bizantini, înca din sec. VI, nume ca [Gemellomuntis] ori [Calvomuntis] cu –muntis din -montis (> rom. munte). Însa ezitarile si inconsecventele în generalizarea acestei transformari fonetice, ca si desele restaurari care ne întâmpina mai ales în dialectul dacoromân, ne fac sa admitem, împreuna cu "Istoria Limbii Române" II (p. 198) ca "a existat totdeauna o variatie între o si u". Putem presupune deci ca spre sfârsitul epocii române comune, închiderea lui o la u constituia doar o tendinta fonetica în curs de propagare, tendinta ce avea sa se realizeze în mod independent în cele doua arii dialectale românesti si, prin urmare, ca este foarte posibil ca în unele locuri sa se fi conservat înca pronuntia veche cu o .
O explicatie asemanatoare are si e din acelasi komenton, care corespunde lui â din rom. cuvânt. Aflat în pozitie accentuata si nazala, ne-am fi asteptat ca el sa se fi închis la i ca în bine < bene, linte < lentem ori vintre < ventrem. Pe de o parte însa exista dovezi ca fonetismul originar s-a pastrat intact pe alocuri pâna foarte târziu (gasim în texte românesti din sec. XVI cuvente, mente, cene pentru cuvinte, minte, cine) iar pe de alta stim astazi ca în pozitie post-labiala (deci dupa un p, b, v ori m) si fara influenta metafonica a unei vocale palatale în silaba urmatoare (e ori i) vocala e în pozitie nazala trece în seria medianelor devenind într-o prima faza a, ulterior â. Aceasta lege a determinat fonetisme ca vânt (<vant) <ventum, mormânt (<monmantu) <monumentum ori mar < melum, var<verus etc.
Locul în care autorul bizantin plaseaza episodul amintit sprijina si el atribuirea acestei glose limbii române. Într-adevar Durostorum, cetate fondata de celti, dupa cum o arata numele, a devenit înca din sec. I p.Chr. unul din cele mai însemnate centre ale romanitatii dunarene. Aici se afla castrul uneia din cele doua, apoi trei legiuni de pe cursul moesian al Dunarii, Marcus Aurelius l-a ridicat la rang de municipium iar din sec. al VI-lea îl gasim în mod constant pe listele oraselor cu sedii episcopale din Moesia. Populatia sa a fost, de la cucerirea Moesiei si pâna astazi, predominant romanica, apoi româneasca, fapt care explica si pastrarea în româna a numelui vechi, Dârstor, în timp ce bulgarii îi spun astazi Silistra, cu un derivat de la Drist( r )a, numele folosit de catre bizantini, si el la rândul sau o adaptare a formei românesti.
Daca acceptam asadar ca transcrie un românesc couentu, atunci cum s-ar putea explica atribuirea ei de catre autor limbii ruse? Cu toate ca ne aflam, fara îndoiala, în plina perioada de romanizare a formatiunilor slave de la Dunare, este greu de presupus ca acei [aristoi] chemati la sfat de Sviatoslav sa fi fost slavo-români, desi acestia i-au fost aliati cneazului în aceasta expeditie (poate alaturi de slavo-români de la nordul fluviului), desi – din nou - teatrul operatiunilor militare se afla chiar pe teritoriul lor iar armata rusa cu care venise cneazul fusese decimata. Explicatia este mai degraba alta. Din lectura “Istoriilor” ne putem da seama, fara greutate, ca Leon Diakonos a vazut cu proprii sai ochi locurile si oamenii de care vorbeste. Este asadar foarte posibil ca o parte din informatiile sale sa fi provenit de la localnici. Putem presupune deci ca într-o discutie cu vreun român din Durostorum, acesta sa-i fi povestit amanunte ale episodului chemarii nobililor la sfat si sa-i fi spus si cum se zicea “sfat”, dar în româneste. La redactare, la mai bine de douazeci de ani dupa evenimente (caci lucrarea a fost scrisa în 992), consultându-si notitele, Leon Diakonos a dat si peste acest cuvânt pe care a considerat interesant sa-l reproduca, crezând însa ca el apartine limbii rusilor.
Concluzia noastra, rezumând într-o fraza finala, este ca de vreme ce termenul komenton nu poate fi rusesc si nici macar slav, el trebuie sa apartina unei limbi din Balcani, iar asemanarea în forma si identitatea sensului cu cele ale latinescului conventus, -um, precum si localizarea episodului, îndreptatesc ipoteza ca el transcrie o faza, reconstruita de noi couentu, din evolutia românescului cuvânt. Poate, aflându-se mai multe neamuri în armata cneazului (cumani, slavo-români, ruşi), se foloseau de limba română pentru a se înţelege."
revista "Ianus" 2, 2001
asfaltin
18th February 2006, 13:22
"Istoriografia noastră, aliniindu-se schemei universal acceptată de metodologia istorică şi lingvistică, a adoptat ipoteze după care poporul român este, ca şi celelalte popoare neolatine europene, un rezultat al procesului de romanizare, al rezistenţei grupurilor romanice şi perpetuării lor în contactul cu grupul străin caracteristic. Trebuie să specificăm că procesul de romanizare a avut în Dacia un aspect aparte: elementul care s-a romanizat au fost dacii, adică un popor cu o cultură materială şi spirituală bine definite la data cuceririi. Demonstraţia principală se orientează şi spre a dovedi care a fost evoluţia populaţiei romanizate daco-romane după ce teritoriul Daciei a fost părăsit de trupele şi administraţia romană, demonstraţie care solicită metode şi procedee diferite în funcţie de situaţia teritoriilor fostei Dacii. Într-un anumit fel se pune, de pildă, problema continuităţii daco-romane pentru teritoriile din sudul Daciei – Oltenia şi Banatul – situate în imediata vecinătate a Imperiului roman şi care, parţial, au fost recucerite şi integrate în Imperiul roman încă 100 de ani după 275 e.n.; aici dovezile sunt mai numeroase, ca şi ritmul descoperirilor, şi cu totul altfel se pun problemele pentru restul Daciei. Îndreptându-şi atenţia spre Transilvania, cercetarea arheologică românească a căutat mai multe categorii de dovezi de ordin material şi spiritual pentru demonstrarea continuităţii daco-romane după anul 275 e.n. Printre cele mai semnificative dovezi în acest sens se numără obiectele cultice.
Apărut şi răspândit ca formă de luptă socială, consecinţă a crizei economice, sociale şi morale prin care trecea Imperiul roman înainte de prăbuşirea lui, creştinismul ajunge la începutul secolului IV e.n. o religie caracteristică acestui imperiu; el nu a fost acceptat de populaţiile străine decât mult mai târziu. Semnificativ în acest sens este faptul că nu s-au găsit urme creştine în lumea barbară a secolelor III-V e.n.
În ceea ce priveşte teritoriul Daciei după anul 275 e.n., existau până în prezent un număr de circa 20 de obiecte de cult, acceptate de istoriografie, dintre care majoritatea datează din secolul IV e.n., dar câteva pot fi datate mai târziu, prin secolele V şi VI e.n. Din punctul de vedere al provenienţei, cea mai mare parte dintre ele sunt piese din import, produse în atelierele episcopiilor creştine de la sud de Dunăre. Cel mai cunoscut este opaiţul de la Biertan, dar cu valoare egală sunt gemele de la Turda sau Alba Iulia, opaiţele cu cruce de la Alba Iulia, Turda, Dej sau Mercheaşa, precum şi centura de la Feisa. O a doua grupă, cuprinzând aşa-zisele piese “creştinate”, o formează produsele locale, în rândul cărora se numără opaiţul de la Sarmizegetusa, monumentele funerare de la Cluj-Napoca şi Zlatna şi relieful de la Turda. Toate acestea sunt vechi monumente romane pe care s-au incizat, ulterior, semne creştine. S-au purtat şi se poartă încă vii discuţii cu privire la apartenenţa etnică a acestor materiale. Arheologia noastră, prin C. Daicoviciu şi numeroşi alţii, a susţinut apartenenţa lor la populaţia autohtonă romanizată, rămasă pe locurile ei de baştină.
VASUL CU INSCRIPŢIE şi simboluri creştine recent descoperit la Moigrad (judeţul Sălaj) vine să spulbere îndoielile şi să confirme integral această teză. Pe vas – găsit pe teritoriul fostului oraş roman Porolissum, aflat în hotarele actuale ale satelor Moigrad şi Jac – au fost incizate înainte de ardere mai multe semne. Dintre cele lămurite până acum se detaşează o inscripţie şi câteva simboluri creştine: chrisma (monograma criptografică a numelui lui Isus Christos), arborele (reprezentând simbolul vieţii), pasărea (reprezentând Sfântul Spirit) şi, în fine, inscripţia tipică: Ego ...VLVS VOT(um) P(osui). Toate aceste semne au fost incizate pe partea inferioară a vasului. Pe partea exterioară au fost incizate semne care încă nu au fost descifrate.
Prin elementele citate, fragmentul de vas descoperit la Moigrad constituie, deocamdată, un document unic pentru istoriografia noastră. Este vorba în primul rând de faptul că vasul este de factură locală, deci atelierele de ceramică de la Porolissum (măcar unele din ele) au continuat să producă mult timp după 275 e.n. În acelaşi timp, vasul cu inscripţie şi simboluri creştine de la Moigrad se integrează unui mediu roman sau fost roman, asociindu-se altor descoperiri din epoca postaureliană: monedele de bronz care acoperă întreaga perioadă dintre Aurelianus şi Theodosius I (393), fibule, pinteni, atestarea continuităţii înmormântărilor în sistem roman. Toate împreună arată că societatea daco-romană de la Moigrad a continuat nu numai să existe pe fostul ei loc la Porolissum, dar că producţia, activitatea economică au mers înainte. Populaţia şi-a conservat de asemenea limba şi scrisul, dovadă fiind nu numai inscripţia creştină, ci încă o inscripţie, scrisul de pe ambele fiind tipic pentru epoca târzie. Este foarte adevărată şi remarca potrivit căreia scrisul de pe vasul de la Moigrad seamănă izbitor cu cel de pe donariul de la Biertan.
Vasul de la Moigrad susţine temeinic şi o altă teză: dacă la Porolissum, punctul cel mai îndepărtat de Imperiu, s-a putut dezvolta o comunitate creştină, se poate presupune o situaţie identică a tuturor centrelor unde societatea a continuat să existe în formele romane. Trebuie remarcat, de altfel, că descoperirile creştine au apărut mai ales în fostele centre urbane (Apulum, Napoca, Potaissa, Porolissum, Ampelum, Micia) sau în aşezări rurale (Biertan) unde viaţa romană a fost mai intensă, procesul de dezvoltare a creştinismului nefiind deci un rezultat al importului, ci produsul contradicţiilor sociale şi al situaţiei economice din fosta Dacie. Aşadar, creştinismul daco-roman este de factură latină şi se baza pe legături permanente cu Imperiul roman, de unde a primit mereu influxuri materiale şi culturale. Desăvârşirea acestei demonstraţii, deşi cere încă timp, este certă."
88 de cuvinte româno-albaneze
"S-a consumat multă cerneală cu identificarea şi analizarea morfologică a acestor cuvinte, foarte preţioase pentru limba noastră, dar etimologia lor a lăsat mult de dorit, pentru că lingviştii au tratat lexiconul românesc ca pe o cenuşăreasă, când firesc ar fi fost ca problema cuvintelor să intre în centrul preocupărilor acestora, căci cuvintele sunt, pentru o limbă, ceea ce sunt cărămizile pentru o construcţie: scheletul solid al existenţei acestora.
Urmare a neputinţei de a se stabili originea cuvintelor aflătoare atât în lexicul limbii române, cât şi în cel al albanezei, s-a afişat pe dosarul problemei eticheta "vocabular comun românei şi albanezei", şi s-a lăsat, nepăsător, cortina dezinteresului general.
Deseori, câte un îndrăgostit al limbii române caută să deschidă discuţia, amintind în treacăt de eticheta "comunităţii" dintre cele două limbi, dar aceasta a rămas tabu.
Nimeni dintre lingviştii noştri consacraţi nu s-a întrebat: căror împrejurări, cauze, fenomene etc. se datorează această nesuferită "comunitate"?; ce urmări mai poate avea pentru limbile implicate "comunitatea" respectivă?
Diversele păreri ale etimologilor români şi străini nu fac decât să ne deruteze, pentru că sunt extrem de contradictorii şi de numeroase. Aşa, bunăoară, Densuşianu şi Capidan explică existenţa acestor cuvinte printr-un împrumut dintr-o limbă în alta. Alţii, ca Treimer şi Philippide, consideră că aceşti termeni provin, în amândouă limbile, dintr-o limbă vorbită odinioară în Peninsula Balcanică. Unii, cum e şi Graur, sunt de părere că nimic nu ne autorizează să atribuim prezenţa lor în română unui împrumut din albaneză. O altă categorie, precum sunt Detschew şi Charaht, susţine că româna şi albaneza s-au dezvoltat separat, căci altfel ar fi alcătuit aceeaşi limbă. Puşcariu.este de părere că «asemănările dintre limba română din Dacia şi cea albaneză nu vin dintr-un contact direct si nu sunt împrumuturi directe, explicându-se ca forme arhaice, conservate în arii laterale, în timpuri străvechi. Există şi o părere potrivit căreia ambele limbi au un strămoş comun, îndepărtat, poale indo-european. Marele filolog român Al. Rosetti, autorul operei Istoria limbii romane (din care am cules aceste amănunte), este de părere că "apropiind termenii români de cei albanezi îi explicăm printr-un criteriu comun, care este traca".
Considerăm că din această diversitate de păreri nu putem reţine decât pe ultima, singura care, în parte, corespunde adevărului, în sensul că pentru albaneză limba tracă constituie unicul izvor din care a avut loc împrumutul celor 88 de sinonime româno-albaneze, dar pentru lexicul român izvorul nu a fost traca sud-dunăreană, ci însăşi limba Geto-Dacilor, care s-a transmis, direct şi nemijlocit, urmaşilor Daco-Români şi apoi Români. Acesta-i adevărul adevărat şi integral.
Pentru didactica problemei în discutie, vom porni chiar cu concluzia raţionamentului pe care-l vom dezvolta :cele 88 de cuvinte sunt autohtone româneşti şi, îndrăznesc să afirm, cu fermitate, că sunt chiar dacice, aparţinând, indiscutabil, fondului de aur al limbii noastre strămoşeşti, fiind plămădite şi frământate, în vetrele noastre, de neam şi limbă, din negura vremurilor nelimpezite încă.
Ele aparţin, în acelaşi timp, şi albanezei, dar nu cu titlul de autohtonat, ca la noi, ci ca împrumut, nu de la noi, ci din vasta vatră a Tracilor balcanici, în vecinătatea cărora a trăit, din începuturi imemorabile, poporul illir, strămoşul poporului albanez de azi.
Situez acest adevăr pe următoarele probe:
1)Atât cuvintele noastre, cât şi sinonimele lor din albaneză se confirmă, sub aspect etimologic, că provin din limba tracă, adică izvorăsc şi din limba Geto-Dacilor, căci şi unii şi alţii - după cum glăsuiesc documentele scrise ale antichităţii - vorbeau aceeaşi limbă. Deci, numitorul comun al acestor sinonime româno-albaneze a fost limba tracă, căci limba Geto-Dacilor nord-dunăreni era, cu diferenţieri neînsemnate, tot limbă tracă. Pentru frumuseţea acestui adevăr lingvistic, confirmat de toate disciplinele implicate, vom continua totuşi cu probele, mai cu seamă că s-a găsit un glas izolat care a susţinut - bineînţeles, fără nici o probă - că. urmaşii Geto-Dacilor nord-dunăreni, fiind vecini (?), cândva (?), cu Illirii, strămoşii Albanezilor, ar fi împrumutat sinonimele lor de la aceşti Illiri...
2)Cum se mai argumentează probatoriul acestui fenomen lingvistic? Tracii şi Illirii, două popoare vechi şi viguroase, au trăit multă vreme în vecinătate. Tracii în răsăritul Peninsulei Balcanice, iar Illirii în apus, aşa că influenţa dintre limbile lor nu putea fi evitată, sub nici o formă. Într-un târziu, o bună parte dintre Illiri s-au dispersat în jurul zonei: în Peninsula Italică, în Sicilia, iar alţii în diaspora helenică. În ceea ce-i priveşte pe Traci, cea mai mare parte dintre ei a fost măcinată de interesele războinice ale Romanilor, căci aceştia, dând dovadă de mulţă forţă fizică şi vitejie, au format osatura armatelor romane, dând celor două imperii peste 40 de împăraţi, nenumăraţi generali şi grosul zecilor de legiuni. (Vezi I.C. Drăgan, Idealuri şi destine, 1977, pp. 53-56; Mileniul imperial al Daciei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1986, p. 134 ş.u.). Mulţi dintre ei au fost semincerii romanităţii în toate provinciile celor două imperii, din Britania şi până in Maroc şi Palestina, pe unde au fost purtaţi de faimoasele lor legiuni. Tracii şi-au semănat limba mai la toate popoarele din zonă. De o bună parte din lexicon au profitat şi Bulgarii - peste împrumutul masiv de la Slavi -, dimpreună cu vocalele ă şi î, luate tot de la Traci.
3) Filologul german Johanes Friedrich s-a încumetat să afirme că un trib illir, rezident cândva în Dardania (provincie romană situată la răsărit de actualul teritoriu albanez) ar fi împrumutat Românilor cuvintele în discuţie, în epoca unei pretinse simbioze albano-române, petrecută în această provincie.
Acest cutezător uită că: Dardania - şi înainte şi după cucerirea romană - nu era locuită de Români, ci de Dardani, un foarte numeros trib trac, care se întindea, într-o vreme, până în Elada, dând chiar numele strâmtorilor Dardanele, şi chiar în Asia Mică; în eventualitatea când vreun trib illir ar fi locuit într-adevăr în Dardania, Illirii au fost aceia care au împrumutat cele 88 de cuvinte de la Dardani (deci de la Traci), fiindcă la examenul etimologic s-a dovedit că acest lexic se explică prin tracă, fapt confirmat şi de numeroşi filologi străini.
Prin urmare, autohtonatul, pentru noi, a celor 88 de cuvinte, devine cert şi indiscutabil, împrejurare care ne îndreptăţeşte să terminăm cu jenanta etichetă a "comunităţii". Noul lexicon dacic va primi un alt botez, de data aceasta real, oficial şi definitiv, fără vreo menţiune care sa-i greveze autenticitatea exclusivă.
În ceea ce-i priveşte Albanezi, cele 88 de cuvinte, împrumutate de ei de la Traci, rămân achiziţia lor indiscutabilă, dar nu pe bază de autohtonat, ca la noi, ci prin împrumut. Diferenţa pronunţată, sub aspect morfologic şi fonetic, privind evoluţia deosebită a ambelor grupuri de cuvinte, provenite dintr-un izvor unic -limba traco-geto-dacică - , ce rezultă din comparaţia de mai jos:
Româna Albaneză
Căciulă---- kesule
fărâmâ ---therime
jumătate --gjymes
mazăre--modhulle
moş---------moshe
sâmbure-thumbule
se explică prin faptul că - după cercetările a numeroşi lingvişti - albaneza are doua substraturi: unul centum, privind grosul lexicului său specific, moştenit din iliră, şi altul satem, format ulterior, ca urmare a împrumutului trac, atât a lexiconului, ca atare, cât şi a vocalelor ă şi î, caracteristice limbii traco-geto-dacice."
