Cum sa fii artist, actor, regizor crestin ?

... artist, actor, regizor crestin. are nevoie lumea de ei? are Biserica nevoie de ei?
sunt multe modele de asemenea artisti, regizori mai putini. ma gandesc la Tarkovski si Mihalkov in primul rand.  cred ca daca ne dam seama care este sensul artistului in aceasta lume vom intelege si cum sa ne raportam la fuziunile artei cum este de exemplu fenomenul rap.
postez un interviu cu Dan Puric unde se pun cateva probleme la nivelul conflictului cu cetatea (in acceptie antica).


Interviu cu actorul Dan Puric

  

Ați ținut de curând o conferință în Facultatea de Filosofie despre aventura corpului în teatru. De ce ați ales tocmai această facultate?
D.P.: Mai bine zis această facultate m-a ales pe mine pentru că am primit invitația de acolo. Nu sunt genul de om care să propun; eu stăteam, să zicem: eram în parorhia mea. Am fost cules, și mă bucur de asta, de către dl profesor Vizureanu.

Ce impresie v-au făcut studenții de acolo?
D.P.: O impresie bună dar asta nu este o generalitate sau o banalitate. Bună din cauza calității ascultării. Sacha Guitry, un mare actor, spunea că și publicul trebuie să aibă talent. Ascultătorii, prin felul cum ascultă, te determină să ajungi mai adânc în comunicarea ta, în ceea ce spui. Și semnul acesta de atenție sensibil intelectuală a creat o comunicare foarte bună.

La conferința pe care ați ținut-o în Facultatea de Filosofie, ați spus la un moment dat că Platon a avut dreptate să îi alunge pe artiști din cetate. Ați putea să explicați această afirmație?
D.P.: Cred că Platon a fost oripilat de condamnarea lui Socrate care a fost prima victimă a democrației. Platon și-a dat seama că arta de tip mimetic, care nu e nici măcar la nivel de divertisment, care își propune să prelungească vulgaritatea în numele diversiunii și își propune să cultive confuzia, devine periculoasă pentru esența umană. Arta ca misiune trebuie să înalțe. Asta nu înseamnă ca trebuie să sufere de un monumentalism tezist și nici că ea trebuie să fie explicit pedagogică. Finalitatea ei este una înălțătoare.
Hegel a avut această premoniție care într-un fel s-a împlinit pe jumătate, a spus că arta secolului XX va muri sub suflul rece al conceptului. Sigur că trăim o epocă a informatizării, a tehnologizării masive care, prin canalele astea de transmisie, a răcit și vectorul de transmisie, nu numai mesajul. Dar în același timp, paradoxal, arta nu moare sub suflul rece al conceptului, ci sub incandescența vulgarității și a pornografiei, al unui mercenariat, al unui sistem de piață îngrozitor care are repercursiuni asupra firii umane, asupra felului de a fi.
Arta este o fereastră către Dumnezeu. Beethoven nu face ravagii în jur după ce-l asculți. Beethoven sau Bach te tulbură și te înalță în același timp. Brâncuși te înseninează. Marii artiști ai lumii nu creează confuzii, ei tulbură pentru a înălța. Eu sunt convins că Platon nu i-ar fi dat afară pe Beethoven sau pe Mozart. Dar cred că i-ar fi dat afară pe nenorociții ăștia din televiziunile române care se oligofrenizează și oligofrenizează populația. Totuși, polis-ul grecesc se gândea la fericirea cetățeanului, era o deontologie extraordinară acolo. Ăștia nu se mai gândesc la nimica, poate doar la bani. Aici lipsește gardianul lui Platon.

Pe cine ar fi dat afară Platon?
D.P.: Toată arta veche e o meditație asupra firii. Cred că Platon era foarte înclinat asupra unui teatru care nu avea o capacitate cathartică, ci din contră. Să nu uităm că Grecia era un amestec de civilizație și barbarie. Platon, dacă nu avem obrăznicia și suficiența să îl luăm și să îl catalogăm, devine un punct deschis de meditație extraordinar. Și eu aș da acei artiști afară. Iată, ce artiști are această țară? Pe Vanghelie, pe cine? Pe grupul Vouă? Ce responsabilitate au televiziunile de la noi care ne organizează revelioane și momente de divertisment cu efecte latente și letale asupra bunului gust, asupra umorului, asupra spiritualității românești?
Divertismentul, umorul (umorul e de factură sacră, e un scurtcircuit al inteligenței care te trezește din rutina vieții) care devine bășcălie te bagă în rutină, te imbecilizează. Dacă te uiți la emisiunile la TV cu râsul pe bandă, luate de la americani, ele te mărginesc, te limitează și mai mult, îți limitează raportul cu familia, cu tine însuți. Ele fac un fel de anestezie a inimii. Dar umorul înseamnă o mărire a inimii. Dacă te uiți la un film al lui Chaplin sau Buster Keaton, inima înflorește.
Aristotel a spus că omul inferior trebuie pus pe o poziție inferioară fără să fie nedreptățit. La noi este un haimanalâc, o mână de iresponsabili necultivați care conduc țara sub toate aspectele de la nivel politic până la nivel cultural. Acești oameni n-au ce căuta la conducerea țării, la conducerea culturală, a televiziunilor, a destinelor publice. Acești oameni sunt de speță inferioară. Ei trebuie puși în poziții inferioare fără să fie nedereptățiți, adică acolo unde le este locul. În pozițiile de vârf sunt oameni care au responsabilitatea cetății, a artei. Repet, asta nu înseamnă să faci cazarmă, ci din contră: să gestionezi foarte bine lucrurile și să le numești. Cineva l-a întrebat pe Lao Zi: „ce-ai face dacă ai fi împărat?” și el a zis: „aș numi corect lucrurile.” Adică: ticălos, om bun, criminal, impostor, muncitor. În România, ca și în întreaga lume, este o criză de a numi corect lucrurile.

Deci, se poate vorbi de o artă imorală?
D.P.: Nu se mai poate vorbi de artă imorală pentru că ea este. Este imorală în 90% din cazuri. Este și imorală și amorală. Ea este exact pe potriva eficienței economice. Sub pretextul și sub camuflajul libertății în artă, al diversității, pornografia, vulgaritatea și prostul gust și-au făcut loc. Ei speculează, spunând: „Dom’le, înainte era cenzura politică și nu ne dădea voie, dar acum suntem liberi..” Ești liber dar nu ești libertin. Sunt două lucruri total diferite. Cum spunea Hegel, libertatea este necesitatea înțeleasă. Sau libertatea se câștigă în fiecare zi, cum sublinia Goethe. Libertatea înseamnă în același timp și responsabilitate. Pisoarul acela al lui Marcel Duchamp de la 1907 nu înseamnă libertate artistică, înseamnă un act de schizofrenie. Mulți critici îl consideră un act de libertate artistică, dar este un act de pierdere a reperului. În „Jurnalul unui pelerin”, o carte des citată de Nicu Steinhardt, se spune acolo că acest pelerin se întâlnește cu un monah la o mânăstire și îl întreabă: „tu ce ai fost?” „-am păcătuit împotriva lui Dumnezeu.” „dar ce-ai fost?” „am fost pictor abstract”.  Ar mai fi de vorbit aici și despre arta autonomă: când omul, din creație, se dă drept creator. Acum tendințele acestea au murit dar n-au murit gratuit, au luat cu ele generații întregi de oameni în forul cărora s-a petrecut un dezechilibru. Ce varietate imensă și infinită are drumul omului către Dumnezeu! Atunci de ce să cauți invers? Într-un jurnal al lui Brâncuși am găsit un aforism extraordinar, scris cu cerneală pe colțul unui ziar: „de ce complică omul lucrurile când Dumnezeu le-a dat atât de clare?”
Există vreun filosof sau gânditor care v-a influențat mai mult?
D.P.: Filosofii sunt trepte de adevăr sau spre adevăr, bucățele. Te pot încânta dar nu te pot monopoliza. Cine te monopolizează este bunul Dumnezeu; dar nu poți să nu te bucuri când găsești un om deștept care îți luminează pentru încă 200 de ani existența. Să ne gândim la această sincronizare pe care a dat-o Dumnezeu: cu 400 de ani înaintea venirii lui Hristos omenirea a avut parte de Socrate, Budha, Confucius, Lao Zi într-un paralelism fascinant. Toate aceste minți care au căutat să afle ceva asupra condiției umane, asupra raporturilor noastre cu Dumnezeu, sunt extraordinare. Și e bine să recunoaștem că ne folosim de ei în sensul în care și Newton spunea: „stau pe umerii unor uriași”.
Newton nu era de capul lui, nu era generație spontanee cum sunt ăștia de la PSD sau PD sau PNL. Ăștia au furat numele partidelor istorice dar ei sunt spontani. N-au cum să fie PNL; aceia erau Brătieni, oameni care țineau la țară, erau imenși. Ăștia sunt din șoimii patriei, ăștia-s crescuți din pepiniera Comitetului Central. Ce este PSD-ul decât o generație spontanee din CC? Ce legătură are cu istoria neamului ăstuia? Newton se sprijinea pe umerii unor uriași, nu pe I. C. Frimu. De ce folosesc oamenii ăștia vila Mircea Eliade? Au vreo legătură cu Mircea Eliade? Să folosească vila Emil Bobu!



Ștergerea frontierelor poate duce la o schismă în mintea oamenilor, la demență. De exemplu și parada homosexualilor... Ieri am aflat că în Olanda se luptă pentru legitimarea partidului pedofililor. 5% dintre ei sunt genetic, restul sunt contaminați. Aceste drepturi ale omului nu trebuie să încalce drepturile lui Dumnezeu. Dacă am avea un dialog cu ei, să încercăm să le explicăm că ei au o cruce de dus. Noi, așa cum suntem, avem soluții uluitoare față de o societate falimentară de tip occidental. Sunt atâtea minți luminate la noi... Și poate vă gândiți și voi, la Filosofie, cum să rezolvați chestia aceasta a homosexualității. Dar să nu veniți cu soluții mimetice, de tip occidental. Eu nu vreau să fac parte dintr-o societate ca aceea din Spania sau Olanda care a legiferat așa ceva, mai bine mor la Fetești, cu baba Neaga care se roagă la biserică dar lucrurile merg spre normal. Cum poți să numești anormalul normalitate? Hai să reconstituim bunul-simț, echilibrul sau, cum zice țăranul român, rostul lucrurilor....

Mircea Eliade considera că reprezentația teatrală ar trebui sa aiba o funcție hierofanică, de revelare a sacrului în profan. Aveți o intenție conștientă de merge într-o asemenea direcție?
D.P.: Da. A devenit cu timpul conștientă. La început n-aveam program. Eu sunt artistul fără program. Singurul meu program genetic este să nu fiu imoral, să nu fiu vulgar, să nu mint. Dar ăsta nu e un program, cred că e o determinație a firii. Mi-am dat seama pe parcurs că divertismentul, dimensiunea psihologică a actului teatral sunt doar două dimensiuni în treapta infinită care te duce spre Dumnezeu. Arta vine de la Dumnezeu, de la încercarea preoților de a explica poporului prin imagini ideea de divinitate. Acuma trebuie făcut drumul invers. Marii artiști au subliniat de multe ori lucrul ăsta. Dar arta și-a rupt cordonul ombilical și a devenit cât se poate de profană, de divertisment. Asta nu înseamnă că dimensiunea profană trebuie neglijată, trebuie plecat de la nivelul ăsta.

Care este rolul tainei în teatru?
D.P.: Într-un fel mai laic a subliniat-o Blaga când a spus „eu nu distrug corola de minuni a lumii”. Arta este un act de amplificare a misterului, dar în același timp ea nu creează necunoașterea, ci creează o cunoaștere de tip specific, nu una de tip științific. Cunoașterea de tip științific este întotdeauna devansată de cea de tip artistic. Pentru că în sistemul artistic mergi pe alte sinapse, mergi pe inspirație, pe revelație. Bine, și în știință se poate petrece revelația. Dar pașii de cunoaștere, de contactare a spiritului întotdeauna vor fi net superiori în actul artistic pentru că arta este vectorul imediat următor al religiei. Știința este rodul spiritului analitic; chinezii aveau o expresie: „una este furnica ce merge pe jos și culege tot, alta e vulturul care planează pe deasupra și vede” sau Khalil Gibran care spunea că diferența între filosofie sau știință și artă e ca acel vultur care stă închis într-o cușcă, își poate deschide aripile dar nu poate zbura. În artă te conectezi la divin, te conectezi la taină, faci parte din ea, o trăiești fără să ți-o explici.
De asta Hristos nu a dat legi. Hristos este deasupra legii și oamenii n-o știu. Cică „nimeni nu este deasupra legii”. Ba da, trebuie să fii deasupra legii tot timpul; legea este stupidă și pentru oamenii inferiori. Hristos nu zice: să nu ucizi, să nu furi... ăsta e Decalogul. El zice „iubește”. Iubind, toate lucrurile alea se topesc în ordonanțe de urgență. Într-un moment de dragoste este inclusă și datoria și totul. Și chinezii spun: Tao, calea fără de nume. Toate popoarele ajung, la un moment dat, în dialogul lor cu absolutul, la această nedefinire. Noi ne grăbim să definim. Gabriel Marcel spunea foarte bine că Occidentul are probleme pe care le rezolvă iar Răsăritul are taine. Taina nu se rezolvă, taina nu e o problemă de matematică. Taina este o îmbrățișare, este harul lui Dumnezeu, este revelația Lui; de asta nu poți să ai noutăți teologice, ele sunt date odată pentru totdeauna. Doar trăirea ta e nouă. De asta e bine să nu evoluăm.


Mulți filosofi sunt nevoiți să renunțe la multe lucruri când aleg filosofia, de pildă la o viață deplină. Favorizarea intelectului duce la neglijarea celorlalte facultăți. Credeți că artistul se confruntă cu limitări de același gen? Are limitari condiția de artist?
D.P.: În primul rând ceea ce faceți voi e un lucru de toaletă de gândire dar care poate să lase urme; este reflexul heliocentrist de tip grecesc. Dar reflecția de tip indian, meditația orientală nu presupune această disjuncție. Metodologia voastră poate să ducă cu timpul la o infirmitate. Este ca și cum aș iubi conceptual o femeie. Nu se poate. Exercițiul în cadrul filosofiei e bun ca exercițiu în cadrul filosofiei, dar nu în cadrul înțelepciunii. Înțelepciunea aparține celui pățit cum zice Noica, filosofia aparține gândului ca gând cum zice Hegel, este un exercițiu al gândului în sine. Toate sunt metode care intervin în specialitatea voastră, numai că viața e mai mare decât metoda.
Arta nu îmi permite această liniște, confort extraordinar pe care ți-l poate crea un sistem sau o metodologie. Arta este o provocare uriașă în fața vieții. Când ești liniștit înseamnă că muzele au adormit. În artă, artiștii care s-au odihnit sunt manieriștii, meșteșugarii. Un artist trăiește tot timpul actul de criză al confruntării. Limitele mele sunt cele fiziologice, biologice. Cea mai mare descoperire a mea a fost a limitelor mele, care sunt corporale; dar îmi cunosc și dezmărginirea pe care mi-o dă Dumnezeu. În sensul acesta lumea, societatea ne limitează iar creștinismul ne dezmărginește. Îmi aduc aminte că Țuțea cita des acest pasaj din Evanghelie: „fii tu desăvârșit asemeni lui Dumnezeu”. Ce șansă extraordinară ni se dă de a fi perfectibili!


--------------------------------------------------------------------------------

Dl. Dan Puric este actor al Teatrului National din București și regizor a numeroase spectacole de teatru non-verbal. În prezent joacă în spectacolele Don Quijote, Visul, Toujours l’Amour, Idolul și Ion Anapoda.
Interviu realizat de Lavinia Marin, studentă la Filosofie - București, anul IV

...nu prea aveti curaj .
un cuvant video cu dan puric gasiti si aici:
http://www.ortodoxtv...o-dan-puric.php

Quote

Meseria de mascarici mi se pare incompatibila cu crestinismul.

...wow, apare un mascarici in filmul Andrei Rubliov al lui Tarkovski, nadajduiesc ca la acest gen de mascarici te gandesti...

Ramunc, on Mar 15 2007, 20:20, said:

Deci Vadim nu e creștin.

Ramunc, on Mar 15 2007, 20:20, said:

stiu ca era o pilda... am auzito la un preot ortodox...
zice ca erau unii care aduceau daruri scumpe copilului Iisus. dar unul nu stia decat sa jongleze cu mingi. si l-a  facut pe Iisus sa zambeasca.  

deci cum e cu meseria de mascarici?  

Pollux, on Mar 16 2007, 15:45, said:

Deci pînă la urmă Vadim e totuși creștin.

Strict, on Mar 16 2007, 15:49, said:

daca Dumnezeu nu si-a pierdut simtul umorului intre timp...  

...Vadim nu are nici o treaba cu arta si frumosul, cel putin din punct de vedere al cunoasterii mele.
eu ma gandeam la conditia artistului. de exemplu parintele Sofronie Saharov devenise un portretist cunoscut la Paris si a abandonat acest drum devenind monah. dragostea sa de frumos s-a manifestat  pe tot parcursul vietii sale.

Edited by Nicanor, 16 March 2007 - 16:19.

Quote

În limba româna veche, mascarici însemna actor.

Quote

cred ca groaznic, coshmaresc

Quote

din fericire noi nu traim in trecut

Mosotti, on Mar 16 2007, 16:46, said:

de ce crezi asta?

Un film despre un monah rus atrage premiile cinematografiei ruse

Moscova (ENI Daily News Service). Un film despre pocăință – așa cum a trăit-o un monah ortodox rus marcat de experiența sa din timpul celui de-al doilea război mondial - a reușit să câștige șase premii ale cinematografiei ruse în cadrul ceremoniei Zolotoi Orvol sau Golden Eagle din 27ian.2007, incluzând „Cel mai bun film”, „Cel mai bun regizor” precum și „Cel mai bun actor”.
Rolul principal este interpretat de către Pyotr Mamonov, fost star rock al erei sovietice, în prezent un devotat trăitor al ortodoxiei, într-un sat izolat din Rusia.
Filmul este regizat de Pavel Lungin, un renumit regizor rus, devenit faimos cu filmul "Taxi Blues", un film al erei perestroika.
În cuvântul său, Mamonov condamnă propria-i popularitate ca fiind  idolatrie și face un apel către oprirea avorturilor.
Filmul “Ostrov”, structurat ca o parabolă, ne prezintă povestea Părintelui Anatolie, un călugăr rus căutând iertarea lui Dumnezeu pentru uciderea camaradului său, din ordinul unui ofițer nazist, pentru a-și salva propria viață.
Acțiunea se derulează în anii ’70, într-o mănăstire izolată situată pe o insulă din nordul Rusiei, perioadă în care Biserica Rusă se afla încă în prigoana comunistă.
Patriarhul Alexei II, ca și alti reprezentanți ai clerului rus, apreciază filmul ca fiind o realistă și profundă oglindire a credinței și a vieții monahale. Într-o conferință ținută pe data de 29.01.2007, patriarhul numește filmul Ostrov exemplul viu al unui efort de abordare creștină a culturii.
“Ostrov”, filmul de închidere al festivalului Filmului venețian în anul 2006,înregistrează cea mai mare audiență pe ecranele rusești, fiind de asemenea difuzat de către televiziunea națională pe data de 07.01.2007, sărbătoarea Crăciunului în Rusia. Sondajele de audiență îl plasează pe locul doi după cuvântul de anul nou al președintelui Putin.
Regizorul Lungin spune despre filmul său: “ Noi am încercat să transmitem mesajul că există un Dumnezeu, că nu suntem singuri pe pământ”.

Noul film al lui Pavel Lungin, “Ostrov”, avându-l în distribuție pe Petr Mamonov un “sfânt monah” a obținut un succes fenomenal în Rusia, fiind nominalizat la toate categorile festivalului de film Golden Eagle, instituit de Nikita Mihalkov.
Filmul, apreciat de către intelectuali și de către cler deopotrivă, a fost difuzat și în SUA în cadrul săptămânii filmului rusesc.
Canalul de știri NTV comentează: “filmul Ostrov a fost prezentat pentru prima dată în Voronezh și Borisoglebsk fără locuri libere...O zi înaintea premierei, Mitropolitul de Voronezh a recomandat ca filmul să fie prezentat după programul slujbelor din cele 40 de biserici ale orașului. Parohiile au fost surprinse – niciodată un film nu a fost prezentat în biserici… Părintele Andrei, secretarul eparhiei comentează “ mitropolitul a vizionat filmul și îl recomandăm clerului și enoriașilor”...Premiera a început cu o rugăciune…Înaintea căreia toți spectatorii s-au închinat… Petr Mamonov, actorul principal “Pentru mine aceasta înseamnă că biserica este vie”. Clerul prezent i-a mulțumit lui Mamonov, observând că a reușit să transpună viața de călugăr cât se poate de real. Mamonov menționează că nu a învățat rugăciunile, ci s-a rugat din adâncul inimii. “Lupta cu păcatul îmi este foarte familiară”
Site-ul  Pravoslavie.ru face o prezentare extinsă a filmului, Igor Vinnichenko remarcând “ este imposibil să nu fii marcat de credința autentică ce acompaniază întregul film și căreia noi i-am simțit lipsa atât de mult”. Sperăm ca acum tema spiritualității ortodoxe să își regăsească locul în cinematografia națională.

Scenariul filmului aparține lui Dmitrii Sobolev, un tânăr absolvent al Institutului de Cinematografie de la Moscova, mai exact, proiectul său de diplomă.
Actori faimoși ai ecranului rus - Viktor Sukhorukov, Dmitrii Diuzhev, Iurii Kuznetsov, și Nina Usatova construiesc un cadru adecvat pentru performanța actoricească a protagonistului, părintele Anatolie. Merită menționat că Mamonov a părăsit Moscova cu mai bine de zece ani în urmă pentru un sat izolat, unde l-a desoprit pe Dumnezeu și renașterea spirituală.
Unul dintre cei mai buni compozitori contemporani, Vladimir Martynov, a realizat coloana sonoră, în perfect acord cu peisajul stern al nordului Rusiei, cu stâncile-i înzăpezite, apa de gheață și ceruri albe.


Sergei Shumakov, producătorul filmului menționează foarte clar că “ ideea acestui film nu a fost o căutare a lui Dumnezeu. Aceasta este absentă, deoarece totul este deja acolo. Aceasta de fapt îl face diferit de orice alt film European, așanumita cinematografie spirituală. Acestea reprezintă încercări de a descoperi un sine spiritual într-o atâde complicată lume contemporană, dar problema credinței rămâne cu semnul întrebării. Paradoxul acestui film, în viziunea mea, acesta este...poziția unui om pentru care credința nu mai este o întrebare, ci organic trăită.El este un credincios.Punct”.
Există o asemănare cu filmele lui Tarkovski, mai ales cu Andrei Rubliov, o asociere făcută mai ales prin prisma viziunii monocromatice, a întinderilor de ape, a figurilor.
Unul din critici menționează că nu numai Mamonov, dar și  Sukhorukov (părintele Filaret) și Diuzhev (părintele Iov) sunt credincioși.
Surprinzător, menționează unul dintre critici, pentru Rusia contemporană. Acest film poate figura lângă marile capodopere ale ecranului, alături de Bergman și Tarkovski. Pentru Rusia – era timpul unui astfel de film, pentru cei ce vor să afle mai multe despre misteriosul suflet rusesc – iată o excelentă descriere.Pentru cei care caută să ia în serios dezvoltarea lor spirituală, acest film este util, dincolo de confesiune. Un film ce i-a ajutat pe unii oameni să fie mai buni, mai curați. “anticipam o oarecare notă de ironie la adresa fețelor bisericești prezentate și spre uimirea mea, aceasta nu se întâmplă!Nu mă așteptam ca o piesă atât de dinamică în latura ei spirituală să se ridice atât de repede dintre ruinele Sovietului Suprem”.
Au existat însă și comentarii, ce denotă cel puțin ignoranță în materie de spiritualitate.”cei mai ardenți avocați ai societății sovietice s-au transformat subit în suporteri ai fundamentalismului ortodox rus. Rusia și-a descoperit noii inamici- cei care promovau fără teamă libertatea de conștiință din timpul sovietelor – represiunea și-a schimbat vectorul, dar nu structura. Dacă ostrov s-ar fi turnat în 1974, ar fi avut nu numai un alt înțeles, dar ar fi fost un cu totul alt film. În acest context, vom asista la producții de filme despre sfinți și pioși cu aceiași frecvență ca cele despre comuniștii devotați ai anilor sovietului.” Mark Lipovetsky,University of Colorado, Boulder

...draga mosotti , privesti din afara, poate datorita si unor schimonosiri ale ortodoxiei pe care le-ai cunoscut, poate si prin prisma unor patimi. patim ne devine mama si ne da aparent ce avem nevoie. in fapt ne distruge fiinta si manaca enegiile , nu o lasa sa evolueze si sa sa isi dea seama inspre ce sa evolueze. este o robie consfintita.

Nicanor, on Mar 16 2007, 23:06, said:

Sunt de acord cu ce zici, dar nu stiu cu ce identifici patimile.
Nu exista vietuire crestina, pe lumea asta singurul mod de viata cu adevarat crestin este de fapt moartea permanenta. Deci a vorbi de patimi si a aproba unele forme de muzica (rock) si teatru mi se pare o contradictie.

...pai daca in spate descoperi omul, forma conteaza si ea dar mai putin. este doar un vehicul prin care mi se comunica persoana respectiva. uneori dureros de prost ales. dar nu intotdeauna.

OK Deci dupa voi oamenii ar trebui sa nu mai faca nimic, numai sa stea in biserica la facut matanii ca vezi tu , orice face e pacat.

...sunt si oameni care au ca principala lucrare rugaciunea si apropierea lor este bineplacuta oricui, sunt oameni deosebiti si te folosesti de fiecare cuvant al lor, te cunoaste si nu iti calca libertatea...