Cruciadele

Motto: „Un cruciat a descris acele momente: «Sângele celor uciși ne ajungea la glezne. Nimeni nu a scăpat. Nici măcar femeile sau copii»”.




Aspectul religios constă în faptul că aceste expediții au fost însoțite, la început, de o ideologie creștină. Proclamate ca "războaie sfinte", ele au fost organizate în numele eliberării așa numitelor "locuri sfinte" (Ierusalimul), de sub dominația musulmană. Caracterul religios al cruciadelor explică de ce conducerea lor a revenit papalității al cărei rol, pe plan internațional, se afirmă în secolul al XI-lea.

Orientul Apropiat (Bizanțul, Siria, Palestina, Egiptul), fiind mai dezvoltat din punct de vedere economic și cultural decât Occidentul, exercita, la sfârșitul secolului al XI-lea, o puternică atracție asupra claselor sociale din apusul Europei, care la acea dată trecea printr o perioadă de criză ca urmare a încheierii procesului de aservire a țărănimii, a creșterii puterii principilor, a instituirii "ordinului" cavaleresc, a sporului demografic, precum și a unor factori naturali: inundații, secetă, foamete, molime etc. Anarhia politică aducea prejudicii atât economiei domaniale, pe cale de a se dezvolta, cât și celei orășenești. Canalizarea spiritului războinic al cavalerilor în afara Europei, apărea tuturor o soluție fericită. La ideea de cruciadă au aderat repede și orășenii, care întrezăreau posibilitatea unor noi piețe de desfacere și aprovizionare.

Participarea masivă a țărănimii la cruciade se explică, pe de o parte, prin pauperizarea ei, pe de altă parte, prin spiritul de colectivitate și solidaritate foarte puternic în evul mediu, fapt dovedit cu prisosință în timpul cruciadelor copiilor.

Principii s-au alăturat și ei cruciadelor deoarece nu puteau rămâne în afara unei lupte care le ar fi adus noi stăpâniri, prestigiu și glorie, dar, de la început, între idealul nobiliar și cel popular a existat o prăpastie.

Posibilitatea unor acțiuni militare în răsărit și a unor deplasări da mase a fost creată de însăși situația politică din Orientul Apropiat. În a doua jumătate a secolului al XI-lea, turcii selgiucizi, după ce au cucerit Bagdadul (1055), au înaintat în Asia Mică, în Siria și Palestina, pe atunci stăpânite de Califul din Egipt, iar în anul 1070 a fost cucerit Ierusalimul. Formarea emiratului de Damasc și a celor trei sultanate, Cappadocia, Rum și Smirna reprezentau o mare primejdie pentru Bizanț, într un moment în care cumanii, pecenegii, maghiarii și normanzii atacau imperiul. În această situație împărații bizantini au fost nevoiți, în mai multe rânduri, să ceară ajutor militar în Occident. Așa s-a născut inițiativa papalității de a organiza expediții în urma cărora scaunul apostolic și ar fi mărit sfera de influență, mai întâi prin înlăturarea schismei, din anul 1054, dintre bisericile catolică și ortodoxă, apoi, prin răspândirea catolicismului în noi regiuni. În conciliile de la Piacenza și Clermont (1095), apelul de cruciadă a fost lansat de către papa Urban al II-lea.

Cruciada I (1096-1099)

Prima cruciadă s-a desfășurat în două etape: expediția sărăcimii, condusă de Petre Pustnicul și Walter cel Sărac, și expediția cavalerilor grupați în patru corpuri principale de oaste, conduse de Geoffroi de Bouillon, ales mai târziu comandant suprem al armatei; Huges de France, fratele regelui Filip I și Robert Courte Heuse, fiul lui Wilhelm Cuceritorul; Robert de Flandra; Boemund de Tarent și Tancred de Sicilia.

Masele populare au ajuns la Constantinopol, trecând prin Germania, Boemia și Ungaria. Împăratul Alexie Comnenul, pentru a evita tulburările în oraș, i-a transportat pe cruciați pe coasta Asiei Mici, unde au fost masacrați de trupele selgiucide sau făcuți prizonieri și duși în robie.

Cruciada cavalerilor s-a deschis cu masacrarea evreilor din orașele de pe Rin, Köln și Mainz, anunțând prin aceasta caracterul sângeros și de jaf ce aveau să-l îmbrace expedițiile. Într-un singur oraș au fost uciși 400 de magiari. În anul 1097 cavalerii au ajuns la Constantinopol, unde au încheiat o înțelegere cu Alexie Comnenul, prin care se angajau să recunoască suveranitatea împăratului în teritoriile cucerite de la turci. Cruciații au respins armata selgiucidă și au cucerit Niceea și Dorileea (mai-iulie 1097). Antiohia a rezistat șapte luni, dar în cele din urmă a fost și ea ocupată (1098). Cruciații au trebuit să-lupte cu musulmanii încă un an pentru a-și croi drum spre Ierusalim. Dar în anul 1099 Ierusalim a căzut în mâinile lor.

În urma cuceririlor făcute, s-au creat mai multe formațiuni politice, conform sistemului politico-vasalic din Occident: regatul Ierusalimului, Principatul Antiohiei, Principatul de Galileea comitatele de Tripoli, Edessa, Jaffa, senioriile Tyr, Ramla, Kerak, Ascalon, Beirut, Sidon, Ibelin și altele. Organizarea lor este cunoscută din "Așezămintele Ierusalimului", o culegere de norme juridice privind obligațiile și drepturile clasei feudale, care reprezintă expresia clasică a ordinii feudale. Pentru menținerea ordinii în rândul populației cucerite și pentru înlăturarea răscoalelor s-au înființat ordine militaro-călugărești: Ordinul Ioaniților și Templierilor, organizat la începutul secolului al XII-lea de călugării francezi și Ordinul german al teutonilor, spre sfârșitul aceluiași veac.

Cruciada a II-a (1147-1149)

Turcii nu au renunțat la teritoriile pierdute. Căpeteniile selgiucide, pe moment, au pus capăt rivalităților dintre ele și unindu-se au început contraofensiva, ajutate fiind de nemulțumirile din rândul populației supuse, care se răscoală în mai multe rânduri. Cele două războaie purtate, în anii 1144-1146, între cruciați și selgiucizi au sfârșit cu recucerirea Edessei de către musulmani. Aceasta a fost cauza organizării celei de a doua cruciade (1147-1148) de către papa Eugen al III-lea. O armată franceză, condusă de regele Ludovic al VII-lea și o oaste germană, în frunte cu împăratul Conrad al III-lea, mergând pe urmele primilor cruciați, în vara anului 1148, au ajuns la Constantinopol, de unde, pe vase bizantine, puse la dispoziție de împăratul Manuel Comnenul, au trecut în Asia Mică. Aici cele două oștiri au fost risipite de turci, iar Ludovic și Conrad, cu resturi din armată, și-au sfârșit expediția ca simpli pelerini.

În tot acest timp turcii continuau ofensiva. Sultanul Egiptului, Saladin, un militar și om politic capabil a unit lumea musulmană sub conducerea sa și și-a îndreptat atacul împotriva Ierusalimului. În lupta de la Hittin (1187), în apropiere de lacul Tiberiada, sultanul a înfrânt pe regele Ierusalimului, Guy de Lusignan și a pus stăpânire pe oraș.

Cruciada a III-a (1189-1192)

Papa Clement al III-lea a lansat un nou apel de cruciadă, la care au răspuns regii Angliei și Franței - Richard Inimă de Leu și Filip al II-lea August - și împăratul Germaniei, Frederic I Barbarossa. În vara anului 1190 o armată uriașă, bine echipată, era gata de război. Filip al II-lea s-a îmbarcat cu oastea sa la Genova, iar Richard I, la Marsilia, în timp ce Frederic I lua drumul pe uscat. Primii doi suverani, abia plecați, au debarcat în Sicilia, unde au făcut un popas lung, de un an, fapt ce i-a permis împăratului german să ajungă primul în Asia Mică, unde a reușit să-l învingă pe sultanul de Iconium. Victoria, însă,nu a putut fi fructificată, deoarece Barbarosa a murit înecat pe când încerca să traverseze, călare, râul Cydnus. Rămași fără conducător, cea mai mare parte din cruciați s-au împrăștiat, numai un număr mic, sub comanda ducelui Austriei, Leopold al V-lea, și au continuat drumul, iar în anul 1191 cele trei armate se întâlneau în preajma Ierusalimului, după ce în drumul său Richard cucerise insula Cipru și o cedase lui Guy de Lusignan. Singura acțiune comună a armatelor cruciade a fost participarea la asediul Acrei, început în anul 1189, intervenția lor determinând, în mare măsură, capitularea orașului (13 iulie 1191). După acest succes au început neînțelegerile din tabăra cruciaților, ele obligând pe cei trei conducători să abandoneze expediția. Ca o mentiune trista, dupa ce a intrat in Ierusalim, Richard a executat 3000 musulmani, in mare majoritate, femei, bătrâni, copii,o adevarată încercare de epurare etnică. Pe drumul de întoarcere, Richard a devenit o perioada prizonierul lui Leopold, fiind eliberat numai dupa plata unei răscumparari însemnate

Cruciada a IV-a (1202-1204)

Cruciada a IV-a este legată de numele puternicului pontif Inocențiu al III-lea și de politica sa de a-și impune supremația asupra întregii lumi creștine, occidentale și orientale. În anul 1190 papa a început predicarea cruciadei, dar armata se aduna greu.

La începutul secolului al XIII-lea cruciadele își pierduseră baza populară, între cruciada populară și cea aristocratică distanța se adâncise, păturile sărace nu mai aveau încredere în acțiunile nobililor, de aceea, despre cruciada a IV a a însemnat o abatere fățișă de la scopul de cruciadă. Mai întâi, pentru că expediția a fost plănuită împotriva Egiptului, centrul unității musulmane, și nu ca o acțiune de cucerire directă a Ierusalimului. În al doilea rând, expediția a început prin asediul cetății Zara (noiembrie 1202), situată pe coasta Dalmației și stăpânită de regele Ungariei, rege catolic aflat sub protecția scaunului apostolic. Cucerirea Zarei fusese cerută cruciaților de către dogele Veneției, Henric Dandolo, în schimbul transportării trupelor până la Alexandria. În al treilea rând, în urma unei abateri de la planul inițial al cruciadei, cavalerii s-au îndreptat spre Bizanț unde lupta pentru tron favoriza o intervenție. Și de data aceasta cruciații erau îndemnați de dogele Veneției, care dorea să și sporească privilegiile comerciale în Imperiul de Răsărit.

În luna mai a anului 1203, cruciații, îmbarcați pe vase venețiene, au sosit la Constantinopol, au cucerit orașul și au reînscăunat pe Isac al II-lea Anghelos, căruia apoi i au pretins despăgubiri bănești pentru ajutorul dat. Cum bazileul nu a putut achita suma cerută, în anul 1204 cruciații au dat din nou asalt capitalei, au cucerit o și au luat o în stăpânire.

Consecința cruciadei a IV-a a fost desființarea Imperiului bizantin și împărțirea lui în mai multe state: Imperiul Latin de Răsărit, împărat fiind ales Balduin de Flandra, Niceea, Epirul și Trapezuntul. Veneția, dat fiind contribuția pe care o adusese în această expediție, primea privilegii comerciale și stăpâniri teritoriale întinse. La cruciadă au mai participat Ludovic de Blois și Geoffroi de Villehardouin.

Imperiul bizantin a fost restaurat în anul 1261, dar el nu și a mai găsit vitalitatea din trecut. Cruciada a IV-a, prin efectele ei, a contribuit la eșecul final al cruciadelor.

Cruciada a V-a (1217-1221)

Papa Honoriu al III-lea, îl însărcină pe arhiepiscopul Acrei, Jacques de Vitry să propovăduiască “războiul sfânt” în Siria și Palestina. În statele cruciate care mai rămăseseră domneau acum principiile legilor numite Așezămintele Ierusalimului. Conform acestora exista domnia deplină a baronilor și existau relațiile sociale de tip feudal.

La această cruciadă porniră spre Acra, locul de întâlnire al cruciaților, o serie de feudali: ducele de Austria, Leopold al VI-lea, regele Ungariei, Andrei al II-lea, din Germania veneau pelerini și baroni din țările cruciate. La sfârșitul lui octombrie 1217 se ținu un mare consiliu de război la Acra.

Armatele cruciate, care numărau 2000 de cavaleri, câteva mii de soldați călări, circa 20000 de pedeștri și numeroase trupe neregulate, porniră la atac. Sultanul Egiptului Malik al-Adil știa că atacul se rezuma la o cavalcadă a feudalilor, iar întreaga expediție a cruciaților la limitele unui pelerinaj armat. Malik al-Adil se îndreptă spre Damasc, apoi trimise trupe de întărire la Ierusalim. Regele ungarie îmbolnăvindu-se se întoarse acasă în anul 1218.

Jean de Brienne, regele Acrei, se gândi să se folosească de flotele europene pentru a cuceri Alexandria și Damietta. După el, cheile Ierusalimului se găseau la Cairo, deci trebuia înfrânt sultanul Egiptului, Malik al-Adil. Orașul Damietta cade iar Malik al-Adil moare în 31 august 1218. Noul sultan al Egiptului, Malin al-Kamil, încearcă să reia ofensiva pentru a despresura Damietta; dar luptătorii lui nu scapă cu viață din lupta din 9 octombrie 1218.

Viceregele Damascului, Al-Muazzam, fratele lui Malin al-Kamil, porunci să se distrugă toate zidurile de apărare ale Ierusalimului. Dărâmarea începu la 19 martie 1219. Al-Muazzam avea convingerea că în curând musulmanii vor fi constrânși să predea Ierusalimul în schimbul pozițiilor ocupate de cruciați în Egipt. El socotea că e mai bine să predea un oraș pustiu și ruinat, decât un loc întărit.

Leopold al VI-lea, ducele de Austria, se reîntoarse în Europa. Malin al-Kamil, sultanul Egiptului, propuse cruciaților ca aceștia să ridice asediul Damiettei în schimbul restituirii Ierusalimului. Legatul papal, cardinalul Pelagius de Albano, determină consiliul de decizie să respingă propunerile sultanului Malin al-Kamil.

Cruciații pedeștri porniră la asaltul Damiettei, dar Malin al-Kamil și garnizoana din oraș îi respinseră. Cruciații, întării cu noi forțe sosite din Europa, asaltară Damietta pe care o cuceriră la 5 noiembrie 1219. Cruciații aveau de gând să facă din Damietta un centru de rezistență asemănător Acrei.

Eyubizii (populația din Egipt) porniră să salveze Egiptul în 1220. Din pricina neînțelegerilor cu legatul papal, cardinalul Pelagius de Albano – nobil spaniol, regele Acrei, Jean de Brienne, părăsise conducerea cruciadei lăsând-o numai în seama legatului papal. Delegații eyubizilor propuneau să se facă un schimb între Damietta și regatul Ierusalimului. Nobilul spaniol respinse din nou propunerea făcută. El hotărî să se pornească cu toate forțele la cucerirea orașului Cairo. Regele Jean de Brienne, care se retrăsese la Acra, se răzgândi și făcu cale întoarsă, debarcând la Damietta la 7 iulie 1221.

Sultanul Malin al-Kamil mai făcu o ultimă propunere cruciaților de a le restitui regatul Ierusalimului, cu condiția ca ei să părăsească Egiptul. Legatul papal refuză din nou oferta sultanului. Cardinalul Pelagius de Albano dădu ordinul de plecare spre Cairo, iar Jean de Brienne se supuse, ca să nu fie considerat trădător.

Malin al-Kamil se ferea să dea vreo bătălie înainte de a primi ajutoare și încearcă o nouă conciliere dar legatul papal refuză orice înțelegere. În timp ce cruciații urcau pe nil Malin al-Kamil poruncește ruperea digurilor, astfel cruciații sunt parțial înecați iar trupele egiptene le tăiaseră astfel drumul. Pentru cruciați bătălia e pierdută.

La 7 septembrie 1221, Damietta fu predată foștilor ei stăpâni. Cruciații se îmbarcă parte pentru Europa, parte pentru Răsărit, întorcându-se la locurile cucerite de ei în vremea primei cruciade. Pacea încheiată acum va fi menținută timp de opt ani: 1221-1229.

La Acra, Tripoli și Antiochia baronii și conducătorii se luptă mai departe între ei pentru putere și interese mărunte.


Cruciada a VI-a (1228-1229)

Jean de Brienne, regele Acrei, avea din căsătoria cu Maria de Ierusalim o fiică, Isabella (sau Yolanda). Ea era, prin mama ei, moștenitoarea legitimă a regatului Ierusalimului (Acrei). Frederic al II-lea rămase văduv iar Papa Honoriu al III-lea și marele magistru al Ordinului Teutonic, Hermann von Salza, avură ideea să-l căsătorească cu Isabella, pentru a-i asigura astfel succesiunea la tronul regatului Ierusalimului.

În anul 1225, episcopul Giacomo de Patti celebrează căsătoria lui Frederic al II-lea cu Isabella de Ierusalim (la 14 ani). După ce primi inelul nupțial la Acra, Isabella fu încoronată împărăteasă la Tyr, apoi plecă spre apusul Europei.

Frederic al II-lea îl deposedă pe Jean de Brienne de regatul sirian.

În 1223 izbucni un conflict între cei trei frați eyubizi. Sultanul Egiptului și cel din Jazira se uniseră contra fratelui lor din Damasc - Al-Muzzam, învinuindu-l că, ajutat de cete mongole, el urmărește să-și impună autoritatea asupra statelor lor. În anul 1227, sultanul Egiptului, Malin al-Kamil a cerut ajutor lui Frederic al II-lea.

Papa Grigore al IX-lea îl excomunicase pe Frederic al II-lea în anul 1227, din cauza vieții imorale pe care o ducea și a raporturilor sale prietenești cu sultanul Malin al-Kamil. Papa îi interzise să conducă cruciada, dar fără a ține seamă de papă Frederic al II-lea se îmbarcă și pleacă în Siria la în iunie 1228.

Frederic al II-lea se opri mai întâi în Cipru, încercând să pună mâna pe acest regat; dar Jean d’Ibelin regentul regatului Ierusalimului și Ciprului, își organizează apărarea și îl respinge pe Frederic al II-lea. El conducea o cruciadă excomunicată, islamofilă. Frederic al II-lea cere lui Malin al-Kamil cedarea Ierusalimului în schimbul altor teritorii.

Frederic al II-lea întreprinde un fel de expediție armată de la Acra la Jaffa. Se ajunge la încheierea tratatului din 18 februarie 1229, prin care Ierusalimul era cedat cruciaților (acum împăratul german fiind și rege al Ierusalimului ), împreună cu orașele Bethleem și Nazareth. În martie 1229, Frederic al II-lea intră în Ierusalim unde este încoronat ca rege al Ierusalimului.

Frederic al II-lea rămâne indiferent de problemele religioase și hotărăște ca Ierusalimul să rămână oraș deschis. El se întoarce la Acra deoarece baronii se răsculaseră împotriva sistemului său centralizat de conducere. Nereușind să ajungă la o înțelegere cu baronii, Frederic al II-lea se întoarce în Italia, în mai 1229.

Cruciada a VII-a (1248-1250)

În 1244, după recuerirea Ierusalimului de către musulmani, patriarhul din Ierusalim trimisese emisari la principii și regii din Occident, cerându-le organizarea unei noi cruciade generale. La conciliul de la Lyon din iunie-iulie 1245, se lansa chemarea pentru această cruciadă.

În decembrie 1244, Ludovic al IX-lea, regele Franței, făgăduise că va organiza el însuși o cruciadă. El nu urmărea altceva decât să acapareze pământuri și pradă bogată în răsărit. În vara anului 1248 Ludovic al IX-lea părăsi Parisul îmbarcându-se pentru insula Cipru, unde trebuia să aibă loc adunarea generală a trupelor. Cruciada a șaptea avea un caracter francez , pentru că în jurul lui Ludovic al IX-lea se adunară numai nobili francezi. În septembrie 1248, cruciații francezi ajungeau în insula Cipru, unde fură primiți de regele Henric I al Ciprului.

Frederic al II-lea care continua să aibă legături strânse cu sultanul, informa curtea din Cairo despre toate aceste lucruri. Sultanul eyubid al Egiptului și Damascului era pe atunci mulatrul Al-Salih Eyub.

În primăvara anului 1249, Ludovic al IX-lea se îmbarcă împreună cu oamenii săi, la care se adăugaseră baroni din Siria și Cipru. Numărul total al cruciaților se ridica la aproximativ 15000 de oameni. Ajunse în fața Damiettei, în ziua de vineri, 4 iunie 1249, dar sultanul, prevenit, avuse timp să se înarmeze. Ludovic al IX-lea porunci să se înceapă debarcarea; dorea să câștige timp ca să poată stabili un cap de pod în fața Damiettei. Bătălia se încheie în fața cruciaților. La 6 iunie 1249 cruciații pătrundeau în Damietta, pe care o găsiseră deschisă, goală și neatinsă. Trupele cruciate se aleseseră cu o pradă bogată.

Sultanul eyubid, Al-Salih Eyub, va muri în noiembrie 1249, conducerea luând-o văduva sultanului, Shajar al-Durr, care tăinuia moartea sultanului. Ea ceru proclamarea fiului ei, Turan-șah, ca moștenitor și numirea lui Fakhr al-Din ca atabeg, comandant al trupelor egiptene, care urma să acționeze în numele sultanului. Dar vestea morții sultanului ajunse și în tabăra cruciaților. Porni apoi marșul de la Damietta spre Cairo.

Cruciada a VIII-a (1270)

Răspunsurile la apelurile papii referitor la o nouă cruciadă îl dă Ludivic al IX-lea, regele Franței, protagonistul celei de-a șaptea cruciade. Într-o adunare solemnă , la 24 martie 1268, regele își anunță hotărârea de a mai conduce o cruciadă.

La 1 iulie 1270, vasele cu cruciați pornesc spre Siria, dar corăbiile își schimbă ruta spre Tunisia. În Tunisia puterea o deținea dinastia berberă a hafsidilor, monarh fiind emirul Abu’Abd Allah. Schimbarea destinației s-a explicat prin politica personală a lui Carol d’Anjou, ajuns rege al Siciliei, care nu-i ierta emirului din Tunisia că oferise azil celor fugiți din Sicilia și că dinastia hafsidă nu voia să mai plătească tributul pe care-l vărsa mai înainte fostei dinastii (de Hohenstauffen) din Sicilia. Deci, în loc să ajungă la Acra, care își trăia ultimele ceasuri, cruciații au ajuns în Tunisia unde nu căutau decât noi cuceriri și jafuri. Baibars, sultanul mameluc al Egiptului oferă ajutor emirului Tunisiei. Dar regele Franței, Ludivic al IX-lea, moare în luptă, iar puținii cruciați rămași în viață s-au înapoiat în Franța.

Cu această ultimă încercare așa-numitele "cruciade clasice" luau sfârșit. Rând pe rând statele din Orient au fost recucerite de musulmani. În 1268 a fost recucerită Antiohia, în anul 1289 Tripoli, iar în anul 1291, Acra, ultimul centru de rezistență al cruciaților. Doar regatul Ciprului a rămas în mâna "latinilor" mai multă vreme, el fiind cucerit de turcii otomani abia în 1571.


Surse:
Wikipedia
Discovery Communications

iulian.dronca, on Jan 28 2007, 23:00, said:

Ierusalimul nu este un 'asa numit loc sfant" chiar este oras sfant pentru toate cele trei mari religii monoteiste, crestinismul, iudaismul si islamul.
Asta bineinteles daca nu pui ghilimele la tot ce nu e ateism marxist.

iulian.dronca, on Jan 28 2007, 23:00, said:

Care erau "clasele sociale" probabil clasa muncitoare si taranimea muncitoare ? Nu poti aplica conceptele materialismului istoric pe care le stapanesti cat de cat pentru a descrie o asa zisa "criza" a societatii medievale. Ma mir ca n-au infiintat aia si Partidul Comunist ca sa le fie "forta politica conducatoare".

iulian.dronca, on Jan 28 2007, 23:00, said:

Despre sentiment religios sau despre onoare cavalereasca ca ideal de viata nu se zicea nimic la instructajele de propaganda ateista?
Si de bun simt acuma, daca intre cavaleri si restul populatiei exista o prapastie, ce au cautat sa plece impreuna la cruciada? Erau nebuni, nu vedeau oare ca e o prapastie intre ei?

iulian.dronca, on Jan 28 2007, 23:00, said:

Si nu te-ai gandit niciodata  ca simpla ocupare a Ierusalimului a scandalizat si revoltat crestinatatea care a pornit sa-l elibereze? Si in zilele noastre chiar nu vezi ca Ierusalimul e locul si adevaratul motiv al confruntarii intre marile religii si implicit marile civilizatii?
Filozofia marxista asupra istoriei nu mai corespunde de mult realitatii, s-a dovedit ca este falsa. Ca simpla informatie, clasele sociale sunt un concept al lui Marx, si clasificarea oamenilor  in functie de pozitia lor fata de mijloacele de productie e o tampenie prin definitie iar aplicarea ei in istorie a produs scarbosenii precum Stalin, Pol Pot si Mao. Nu determina economicul socialul si spiritualul, este exact invers si asta a fost palma pe care a dat-o istoria marxistilor tembeli.

iulian.dronca, on Jan 28 2007, 23:00, said:

Vezi ca 'masele populare" au facut Marea Revolutie Socialista din Octombrie. Armata crestina a cruciatilor nu are legatura cu convingerile criptocomuniste.
Cat despre imparat vezi bine ca a fost un aliat de incredere, asa cum sunt grecii si in general ortodocsii.

iulian.dronca, on Jan 28 2007, 23:00, said:

In orice razboi se mai intampla si abuzuri, vezi insa ca nu asta era si pozitia bisericii , arhiepiscopul de Mainz i-a protejat pe evrei, a oprit abuzurile si i-a ascuns in casele lui, impreuna cu banii si cu bunurile lor.(cf. Albert d'Aix Chronicon Hierosolimitanum de belle sacre)
Cine si ce "magiari" a ucis? Daca e vorba de maghiari, atunci ce Dumnezeu mai cautau cavalerii maghiari sa participe si ei la cruciada? Erau nebuni?

iulian.dronca, on Jan 28 2007, 23:00, said:

S-a terminat de fapt in 1254 o data cu eliberarea si intoarcerea in Franta a lui Ludovic cel Sfant.- dar ma rog, au mai fost si alte inadvertente intext.
Nu insist prea mult asupra omisiunilor si inexactitatilor din textul postat. E bine ca exista. Dar nici nu pot intelege cum si de ce ar trebui infierate cruciadele cu manie proletara, si nici cum ar putea fi folosite ca argumente antictolice, anticrestine sau mai stiu eu cum.
Resursele autorului se pare ca s-au terminat exact inainte de concluzii asa ca am sa completez eu textul astfel incat cititorul sa ramana si cu o imagine asupra cruciadelor, nu numai cu o copiuta pentru teza de istorie..

1) Caracterul cruciadelor: Au fost razboaie religioase, apartin spiritualitatiii medievale crestine. Motivatia participantilor a fost predominant religioasa, lucru dovedit si prin participarea unor sfinti(Ludovic al IX-a cel Sfant si Sf Francisc din Asisisi).  Au existat desigur si interese politice si economice, dar acestea nu au fost cauza determinanata, au fost cauza favorizanta si subordonata.
2)Cauzele falimentului cruciadelor:
-dezacordul si conflictele dintre principi.
-lipsa de colaborare a imparatilor bizantini si chiar sabotarea cruciadelor de catre acestia.
-superioritatea militara a musulmanilor
-distantele si lipsa mijloacelor de comunicatie
3)Efecte pozitive ale cruciadelor:
-au deschis calea marilor descoperiri geografice
-imbogatirea oraselor comerciale, cresterea economica.
-au impiedicat si incetinit patrunderea musulmanilor in Europa
-au impulsionat dezvoltarea industriilor si a stiintelor, prin importul de cultura araba, si prin efortul de razboi.
-au trezit solidaritatea crestina si europeana, solidaritate din care provine actuala contiinta de apartenenta la o Europa comuna.
-au promovat cultul sfintilor si pocainta prin pelerinaj.

alex.dumitrascu, on Jan 30 2007, 15:25, said:

Marxismul a imbratisat ateismul. Ateismul a existat cu mult inaintea marxismului. De exemplu savantul si filosoful Omar Khayyam era ateu, si a trait in prima jumatate a mileniului unu, cand nu se auzise despre marxism.
Exista credinciosi care savarsesc crime oribile, la fel cum exista atei care fac acelasi lucru. Vezi crimele savarsite de Stalin si Mao, dar vezi si noaptea sf Bartolomeu, si razboaiele religioase. Fii obiectiv, sau nu mai fii deloc.

Quote

Insinuezi. Invata sa accepti parerea cuiva care nu e de acord cu tine. Eu sunt ateu, si detest comunismul.
Nu orice ateu este comunist, cum nici orice crestin nu este adept al persecutiilor religioase.

Quote

Mirajul banilor si al imbogatirilor rapide mai degraba. Vezi episodul cu anatema aruncata asupra lui Carol Quintul de catre Papa. In mod neobisnuit, Carol a adunat o armata de mercenari cu care a devastat Roma. Au avut loc violuri de calugarite, atrocitati indreptate impotriva preotilor, de catre mercenarii spanioli care erau catolici. Se pare ca banii nu au religie si nici onoare.

Quote

Culmea ca marile civilizatii nu au fost crestine. Cand "marile civilizatii crestine" erau triburi, imperiul Mogul era in floare. Deasemenea vezi civilizatia si cultura chineza. Daca vrei sa vezi, daca nu, nu mai comenta partinitor.

Edited by landscape10, 30 January 2007 - 15:38.

Quote

Nu era ateu ci apostat. Credea în Dumnezeu dar respingea slujirea Lui. Dat fiind ca a trait în Islam, ce a facut el nu era prea grav.

Some assert that it is unclear whether he believed in the existence of God, but he objected to the notion that every particular event and phenomenon was the result of divine intervention.
http://en.wikipedia....i/Omar_KhayyĂĄm

Ramunc, on Jan 30 2007, 16:07, said:

APOSTAZÍ//E ~i f. 1) Renunțare în public la o religie. 2) fig. Renunțare la convingerile de mai înainte; renegare a unei doctrine sau a unei concepții. [G.-D. apostaziei] /<fr. apostasie, lat. apostasia

Ramunc, on Jan 30 2007, 16:07, said:

Un om prin lume trece. El nu e musulman.
Nici infidel nu este. Nu crede-n legi si zei.
Nu neaga, nu afirma. Dar vezi in ochii sai
Ca nimenea nu este mai trist si mai uman.

Spuneti-mi, ce-i mai bine? Sa mergi într-o taverna,
Sau sa te tângui zilnic cu sufletul pustiu,
Îngenunchind în templu? Dar eu nu vreau sa stiu
De-Alah si alta viata, caci stingerea-i eterna.

Cât timp voi încerca sa umplu cu pietre marea nesfârsita?
Dispretuiesc si libertinii, dar si credinta ipocrita.
Voi merge-n Rai sau în Gheena? Dar mai întâi e-adevarat
C-aceste stranii tari exista? Care din voi le-a vizitat?

In operele sale neaga total existenta divinitatii, in altele intr-adevar nu isi precizeaza pozitia suficient de clar. Per ansamblu, sa spunem ca era agnostic. Ultima strofa indica o atitudine foarte sanatoasa. Khayyam era un om care nu putea accepta orice fara dovezi, dar nici nu respingea un fapt cand dovezile lipseau.
Cat despre "gravitatea" apostaziei lui, iar judeci doar din punctul tau de vedere. Acel om nu a avut nici un motiv sa creada. Asa cum nu am nici eu. Da-mi un motiv valabil si voi crede. Asa cum am trecut de la credinta la ateism poate voi face si pasul invers cand voi avea un motiv.

Scuze pt offtopic, continuati cu cruciadele.

Edited by landscape10, 30 January 2007 - 16:38.

landscape10, on Jan 30 2007, 15:36, said:

Marxismul a folosit ateismul nu l-a imbratisat. Si la folosit urat. Ateismul marxist a fost cea mai intoleranta dintre religii si cea mai daunatoare. I-a stricat pe oameni de cap in asa hal incat nici in ziua de azi nu pot sa-si corecteze gandirea si nici macar nu pot renunta la automatismele verbale dobandite.
Cu un ateu poti sa discuti fiindca e tolerant, dar nu cu un ateu marxist. E daca vrei un fel de fundamentalism ca in orice religie. Uita-te in jur pe forum si ai sa vezi cu cine se poate discuta si cu cine nu.
Ca si religia, ateismul devine oribil si nociv atunci cand este folosit pentru fundamentarea unei ideologii politice.
In privinta motivatiei predominant religioase a cruciadelor mi se pare chiar evidenta. E sigur si chiar am aratat ca mai existau si alte motivatii si ca existau si exceptii. Dar crestinismul a fost sigur si evident substratul si nu pretextul. Nu poti porni mii de oameni la razboi folosind un pretext. Starea de spirit determinanta a societatii medievale era religiozitatea. Mai tarziu religiozitatea a inceput sa fie dominata de nationalism si acum nationalismul incepe sa fie predominat de alte valori.
Si pentru a mai argumenta o data, Jihadul este si el un razboi religios. Eu zic ca mult mai urat decat cruciadele. Dar nici Jihadul nu poate fi determinat altfel decat religios, indiferent de speculatiile pe care le putem face.

alex.dumitrascu, on Jan 30 2007, 16:50, said:

Desigur, ai dreptate. Marxismul e un sistem care distruge fiinta umana prin indobitocire. Voiam doar sa fac deosebirea intre un ateu adevarat si un ateu marxist, sau intre un crestin adevarat si un crestin intolerant si habotnic. Intre un crestin adevarat si un ateu adevarat nu prea ar trebui sa existe divergente.

Edited by landscape10, 30 January 2007 - 17:30.

Quote

Nici un crestin adevarat nu este adept al persecutiilor religioase. Absolut nici unul. Este impotriva Bibliei si deci insusi impotriva crestinismului.

Davidboy pe cine si de unde citezi in postul anterior??  Nu e grozav de important dar chiar n-am gasit.

Edited by alex.dumitrascu, 08 February 2007 - 17:50.

Eu nu prea citez si nici postul anterior nu este un citat.

davidboy, on Feb 8 2007, 20:06, said:

Ba este un citat din landscape.

Nu m-am prins la ce te refereai. Credeam ca te referi la continutul postului meu.

davidboy, on Feb 8 2007, 20:35, said:

Bine multumesc nu-l gasisem.

davidboy, matale ai auzit de un anume constantin, zis si cel mare? ce parere ai, oare este vreo legatura intre persecutiile religioase si acest constantin? ce religie avea el?

nenea dumitrscule, matale in ce calitate stabilesti ca x sau y este ateu marxist? si prin ce mijloace stiintifice ai stabilit ca daca nu poti sta de vorba cu o persoana inseamna ca este un ateu marxist?
am scos anume in evidenta acele cuvinte deoarece eu nu cred, cel putin deocamdata, ca ai vorbit aiurea, folosind aceleasi principii "gargaristice" pe care le foloseste orice indoctrinat, indiferent de orientare.

Eu cred in Dumnezeu pt ceea ce reprezinta el dar nu cred in oamenii care il reprezinta pe el si anume preotii. Cum te poti numi preot si sa vii mort de beat la slujba , si credeti-ma ca am vazut nenumarate cazuri.

Biserica este institutia care a facut cele mai multe crime si imi pare rau ca spun asta dar este adevarat.Cum poti sa omori un om doar pt ca nu are aceleasi credinte ca si tine , cum poti sa ii zici cuiva :"Pocaieste-te sau vezi fi omorat !". Multi vor spune ca asa a fost odata ,demult, iar eu le voi raspunde si Iisus Hristos a fost pe pamant acum 2000 de ani adica tot demult si lumea tine cont de ce a facut el.

Ce vreau sa tranzmit eu este faptul ca nu trebuie sa faceti ce spune biserica ci ceea ce este bine si sa il aveti tot timpul pe dumnezeu in suflet indiferent de religie.

Nu trebuie judecata Biserica pentru trecut, ea are dimensiunea sociala, umana care e  supusa greselii. Ceea ce s-=a intamplat e o consecinta fireasca a mentalitatii acelor timpuri; sa nu uitam ca Europa s-a crestinat "dintr-o data" si clerul nu a avut grija de fiecare credincios in parte asa cum era inainte de 312 AD, astfel mentalitatea pagana a ramas impletindu-se cu invatatura crestina, astfel s-au nascut superstitii, fapte de intoleranta etc.