Zilele astea am facut un drum de Suceava, din pacate nu mi-am luat camera cu mine.
Traseu:
Satu Mare - Negresti - Oas - Sighetu Marmatiei - Borsa - Campulung Moldovenesc - Suceava
Suceava - Targu - Neamt - Toplita - Deda - Reghin - Cluj
Am mers noaptea, drumul fiind varza am facut 9 ore pana la Suceava si mi-am rupt un cauciuc...oh well.
In zona Maramuresului nu am vazut chiar atat de multa masa lemnoasa taiata si nici traficanti de lemne pe timp de noapte, un singur camion plin de lemne oprit de politie. In Moldova insa dupa ce am trecut prislopul cam din 5 in 5 km poti vedea maldare de lemn proaspat taiat, zeci de carute si camioane care transporta lemn in miez de noapte. Spre Cluj am venit pe zi, cel mai alarmant a fost dupa Targu Neamt spre Toplita unde dealuri care anul trecut erau impadurite sunt acuma doar niste culmi golase, am vazut sute de arbori la pamant, zeci de camioane care carau lemne de toate dimensiunile, in sate curtile pline cu masa lemnoasa, peste tot copaci la pamant. Practic de la Dolhesti pana la Borsec si Toplita numai se taie padure dupa padure, nu am vazut NICI O MASINA a garzii de mediu, nici un politist, numai indivizi care taiau in draci copaci...asa ca, ce pot spune, Dl-e. Flutur, Dl-e. Basescu va multumim ca existati...data viitoare imi iau camera si fac poze, oricum, cine are poze din zona cu taierile ar putea sa le posteze aici.
Nu are nimeni atata spatiu de memorie sa faca poze la toate zonele defrisate mai ales daca traseul e atat de lung.
Poate ca mult-prea-competentele autoritati au stabilit ca padurile noastre nu corespund standardelor UE si in consecinta este imperios necesar sa ne integram fara ele.
Poate ca mult-prea-competentele autoritati au stabilit ca padurile noastre nu corespund standardelor UE si in consecinta este imperios necesar sa ne integram fara ele.
Parerea mea despre taietorii de paduri este este ca 
si daca ar fi la mana mea i'as 
. O sa imi iau camera la mine cand ajung prin zona. 
si daca ar fi la mana mea i'as . O sa imi iau camera la mine cand ajung prin zona.
hmm, ăştia lucră mână-n mână cu poliţia, so, take care. Să nu te taie.
Se tot scrie despre asta, inclusiv aici pe Softpedia vezi thread-ul:
Macel forestier in Apuseni - "Taiem pana la ultimu' brad!"
Am gasit chiar un site Universul padurii unde se face o monitorizare a materialelor din presa pe tema despaduririlor si alte crime de mediu care se intampla in tara asta. Si?
Cred ca ar avea impact mult mai mare daca televiziunile cu audienta, in loc de programele alea abjecte care tampesc metodic natia romana, s-ar preocupa cat de cat de sensibilizarea (si responsabilizarea) opiniei publice asupra despaduririlor ilegale care se desfasoara sistematic si nestingherit, punctand urmarile dezastruoase si de lunga durata la nivel de ecosistem, de regiune, - de tara, in cele din urma - deci sa-i faca pe oameni sa inteleaga ca este nu numai problema celor din zona, ci este una care ne priveste, direct si serios, pe fiecare dintre noi.
(sper sa nu ajung sa traiesc zilele in care "hai la munte" sa insemne ca trebuie sa merg pana in Austria... pentru ca atunci, sigur, vor fi inteles toti!)
Pana una-alta, cei care ne vor blestema pe noi, generatia inceputului de mileniu XXI, pentru apatia asta bolnava si aproape complice fata de decimarea criminala a padurilor de pe plaiul mioritic (hei, un copac falnic il dobori cu drujba in 5 minute, dar e nevoie de 70 de ani ca sa creasca altul in loc... daca-l planteaza cineva, fireste) vor fi copiii nostri si copiii copiilor nostri...
Macel forestier in Apuseni - "Taiem pana la ultimu' brad!"
Am gasit chiar un site Universul padurii unde se face o monitorizare a materialelor din presa pe tema despaduririlor si alte crime de mediu care se intampla in tara asta. Si?
Cred ca ar avea impact mult mai mare daca televiziunile cu audienta, in loc de programele alea abjecte care tampesc metodic natia romana, s-ar preocupa cat de cat de sensibilizarea (si responsabilizarea) opiniei publice asupra despaduririlor ilegale care se desfasoara sistematic si nestingherit, punctand urmarile dezastruoase si de lunga durata la nivel de ecosistem, de regiune, - de tara, in cele din urma - deci sa-i faca pe oameni sa inteleaga ca este nu numai problema celor din zona, ci este una care ne priveste, direct si serios, pe fiecare dintre noi.
(sper sa nu ajung sa traiesc zilele in care "hai la munte" sa insemne ca trebuie sa merg pana in Austria... pentru ca atunci, sigur, vor fi inteles toti!)
Pana una-alta, cei care ne vor blestema pe noi, generatia inceputului de mileniu XXI, pentru apatia asta bolnava si aproape complice fata de decimarea criminala a padurilor de pe plaiul mioritic (hei, un copac falnic il dobori cu drujba in 5 minute, dar e nevoie de 70 de ani ca sa creasca altul in loc... daca-l planteaza cineva, fireste) vor fi copiii nostri si copiii copiilor nostri...
JAF IN PARADIS
Regimul de exterminare a padurilor romanesti
a patruns si in zonele protejate. Arborii seculari
din Parcurile Nationale cad sub securea proprietarilor
lacomi de bani. Legea retrocedarii padurilor naste monstri
Dezastrul
De 15 ani, padurile Romaniei dispar. Sunt taiate, hacuite, furate fara rusine si fara frica. Uneori taierile se fac la limita legii si atunci autoritatile, depasite de situatie, coplesite de forta financiara a hotilor de paduri, se declara neputincioase. Alteori hotii au ajuns atat de puternici, atat de bogati, atat de influenti, incat reprezentantii autoritatilor, care sunt si ei oameni, nu mai au curajul sa intervina. Exista in Romania zone - cum este aceea a muntilor Rodnei, Valea Trotusului sau anumite parti din Apuseni - in care pur si simplu situatia a scapat de sub control. Sunt teritorii in care statul nu mai are nici o putere. Padurile sunt jefuite, devastate, trenuri intregi incarcate cu lemn intra in circuite economice dubioase. Firme straine si romanesti laolalta - caci retelele mafiote ale lemnului nu cunosc granite - reusesc sa realizeze cifre de afaceri colosale, lasand insa in urma versanti de munti distrusi, zone intregi iremediabil compromise, dezastre ecologice cu consecinte incalculabile. Exista firme, in Bistrita de pilda, dar si in Harghita sau Covasna, care au facut din... Ungaria, unul dintre marii exportatori europeni de lemn si de produse din lemn. Lemn romanesc! Guvernele care au venit la putere dupa 1990 au fost neputincioase. Lipsa de autoritate, coruptia, dar si dezinteresul total fata de consecinte au condus la situatia de acum. Exista zone in care mafiotii sunt mai puternici decat statul. Romania devine, asemenea unor tari ale lumii a treia, un teritoriu al jafului, al resurselor naturale praduite salbatic, in care nimeni nu mai poate face nimic.
Consecintele taierilor de padure se vad cu ochiul liber: inundatii dezastruoase, alunecari de terenuri, tornade, modificari climatice cum nu s-au mai vazut niciodata pe la noi. In zadar vorbesc expertii in mediu, prin ziare si pe la televizor. Ati vazut vreun oficial roman punand degetul pe rana, rostind adevarul elementar, ca toate acestea sunt in legatura cu defrisarile masive care se petrec in padurile Romaniei? Ati vazut pana acum macar un singur politician roman care sa fi pomenit in vreo campanie electorala despre grija fata de mediu, despre taierile ilegale de paduri, despre instaurarea legii in aceasta zona care inseamna de fapt viata noastra? Nu. O enorma, o uluitoare inconstienta, o teribila neputinta de a instaura legea si de a trece peste interesele de moment ale unora, aceasta este caracteristica tuturor guvernelor postdecembriste, in ceea ce priveste padurile Romaniei. Privim inainte, catre o Europa care, dupa ce timp de sute de ani a distrus enorm din bogatiile sale naturale, acum pretuieste fiecare copac si fiecare fir de iarba. Numai ca noi, in timpul acesta, ne taiem, la propriu, craca de sub picioare. Fiinta aceasta extraordinara, in mijlocul careia traim, aerul careia il respiram si apa careia o bem, este ucisa metodic, iar noi suntem orbi si surzi in drumul nostru catre dezastru.
Calatorie in inima padurii
Cum de sunt posibile toate acestea ma intreb, in timp ce merg prin marea, frumoasa padure de sub masivul Piatra Craiului. Cum de nu se revolta oamenii in fata acestor crime impotriva naturii, care ii privesc si pe ei?
Vin dinspre satul Magura si merg spre apus, in sus, catre munte, pe valea Pietrelor, catre Grind, apoi voi trece spre nord, catre Vladusca, acolo unde am auzit ca se taie padurile. In dreapta mea urca voiniceste un batran din Pestera, care trebuie sa aiba vreo 70 de ani si pe care il cheama Ion Surdu. Merge sus, la munte, la cele patru vacute ale lui. Pur si simplu se duce sa le vada. Ii e dor de ele. E o duminica solara, cerul este inalt, sprijinit pe trupuri uriase de brazi, norii sunt alergatori peste lume. Mosul poarta o camasa alba pe sub vesta, o ranita ponosita in spate si un ciomag in mana, pe care se sprijina rar. Are ochi albastri si palarie de fetru. Uneori se opreste in loc si asculta asa, cu urechea in vant, cu ochii infipti inainte, inspre creste. Ce asculta? „Asa, ascult ca sa stiu ce-i.” A lucrat 40 de ani la padure, a fost muncitor forestier, stie tot ce misca pe pamant si in aer si in apa, cunoaste toate gazele si toate florile si toate ierburile, poate sa spuna numai ascultand ce fel de pasare e cea care canta si ce fel de vant este acesta care bate, asa ca eu, daca vreau sa stiu ceva despre padurea lui, el poate sa-mi spuna. Nu gafaie in timp ce urca, nu-i este cald, nu-i este sete. As vrea sa stiu in primul rand cum e posibil sa se taie padurea intr-un Parc Natural fabulos cum e Piatra Craiului, o zona protejata, nu-i asa? As vrea sa stiu daca lucrul acesta este adevarat si sa vad cu ochii mei versantii aceia de munte de pe care padurea a fost rasa. Mosul se opreste si ma masoara din cap pana in picioare, putin suspicios, cu ochii lui albastri. Padurea este o chestiune sensibila in zona, adica nu padurea, ci taierea ei. „Domnu’”, zice mosul, „aia de sa taie ii padure particulara, d-aia sa taie. Ii padurea omului, poa’ sa taie cat vrea din ea. Is unii de pe la Rucar, nu de la noi, ca cica-i padurea lor.” „Si nu-i pacat s-o taie toata deodata?”, zic. Mosul se gandeste o clipa. „Ii pacat.” El n-are padurea lui, are numai o casa si niste pamant acolo, in Pestera, dar daca ar avea padurea lui, el n-ar taia-o toata. „M-as gandi la copii, sa le ramana si lor, ca padurea dac-o tai cum trebuie nu sa strica. Ba dimpotriva, poa’ sa tina s-o mie de ani.” Pe urma se apleaca putin spre mine, ca si cum mi-ar spune un secret, in timp ce razele soarelui ii fac in jurul palariei un fel de halou. „Stii de ce-o taie? Li-i frica sa nu le-o ia inapoi statul, s-atunci mai bine-o taie pa toata, sa inteleaga ceva din ea. Aia e.” „Si statul ii lasa chiar asa, s-o taie pe toata, cum vor ei?”, intreb. Mosul tistuie dispretuitor din buze, apoi loveste o piatra cu ciomagul care-i serveste drept baston. „Statul... ce sa faca statul? N-are cum ii opri, ca ei is multi, or facut ocoale particulare, he-heei! Cine sa duce in munte sa vada cum taie ei si cat taie? Nimeni. S-apoi, pazeste Doamne sa te pui cu ei, ca-s rai tare, nu ca oamenii de pe la noi. Io nu ma bag, imi vad de vacutele mele si basta, ma fac ca nu vad nimic, ca-i mai sanatos, dar nu-s prost, ca nu degeaba mi-am mancat un amar de ani la padure. Apai vad dintr-o privire care-i copac de taiat si care nu-i.” Tace o clipa. „Ii prapad”, mai zice, si pe urma o ia din nou la picior in sus, catre munte, iar eu inteleg ca discutia pe tema aceasta s-a terminat.
Am iesit din defileu, am trecut de o stana, pentru a patrunde apoi intr-o vale a paradisului. Creasta Pietrei Craiului parea facuta din gheata albastruie, ierburile erau de culoarea smaraldului, milioane de flori de toate culorile pareau pulverizate peste spinarile dealurilor. Padurea era neatinsa si pretutindeni era un zumzet urias de gaze. Pasari al caror nume nu-l voi sti probabil niciodata m-au insotit in permanenta. Nea Ion Surdu din Pestera mi-a povestit intamplari halucinante cu animale si cu pasari de prada, mi-a spus ca daca esti foarte atent, uneori, inainte de o ploaie mare, poti auzi copacii cum cresc, mai ales fagii mai tineri, care se pregatesc sa bea apa. „Ai auzit vreodata zgomotul pe care-l face un fag batran atunci cand se prabuseste in padure? Urla ca o mie de oameni la un loc, asa se aude.” Mi-a povestit despre nepotica lui, Andreea, si la urma, inainte de a ne desparti, mi-a spus sa am grija, daca voi ajunge pana acolo, spre Vladusca, pentru ca e duminica, si duminica, cand nu e nimeni acolo, se petrec multe.
Am strabatut locuri extraordinare, am privit si am ascultat totul. M-am umplut cu frumusete. Am privit cerul si am ascultat fagii batrani cu urechea lipita de scoarta, asa cum imi inchipuiam ca trebuie sa fi facut batranul padurar. Pentru ca in cele din urma sa gasesc locul acela in care padurea era ucisa. Vazuta de sus, de pe culmea dealului, padurea are gauri ca niste rani enorme in trupul ei, ca si cum o boala grava, mortala ar macina-o. O boala care urca pe picioare de om, de jos, din vale, pe versanti, catre varf, o boala care ameninta muntele.
Itele unui prapad
„Deci este adevarat”, zic, „in Parcul National Piatra Craiului se taie padurea!” „Da, este adevarat, in Parc se taie padurea, dar numai in anumite zone si nu chiar intotdeauna ilegal. Este adevarat ca uneori se comit abuzuri, ca uneori proprietarii de paduri sar peste cal. Dar la fel de adevarat este ca noi, adica Administratia Parcului, ducem o lupta permanenta si destul de dura cu ei, in masura in care legea ne-o permite. Noi nu suntem decat administratori ai acestui spatiu protejat. Respectarea regimului silvic propriu-zis nu noi o veghem. Pur si simplu nu intra in competentele noastre. Daca ar fi dupa mine, in parc nu s-ar taia nimic!”
Ma aflu intr-o incapere plina cu computere mai vechi sau mai noi, cu imprimante, cu harti, cu mii de hartii dispuse intr-o dezordine simpatica. Omul din fata mea e tanar, poarta o barba scurta, pe deasupra careia ma priveste direct in ochi - Horatiu Hanganu, inginer silvic, seful Parcului National Piatra Craiului: „Parcul e impartit in mai multe zone. Exista una in care este interzisa cu desavarsire orice activitate - asta e zona de conservare speciala, de care nu se atinge nimeni. Pe urma urmeaza zona a doua, in care se poate taia padurea, dar cu respectarea regimului silvic. Ei bine, cum banuiti, aici este problema. In aceasta zona unde taierile sunt permise, se petrec anumite abuzuri, mai ales in proprietatile particulare. Tot in aceasta zona, unii construiesc tot felul de cladiri, fara autorizatii. In aceasta zona sunt si defrisarile pe care le-ati vazut. Ar trebui sa stiti ca orice taiere de padure se face dupa reguli clare si stricte, dupa un plan aprobat dinainte, si daca un ocol silvic, fie el de stat sau privat, nu respecta regulile, atunci se poate merge pana la retragerea autorizatiilor de functionare. Cei care controleaza sunt Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic si Vanatoare. Acolo unde ati fost, de la Grind spre Vladusca, este jurisdictia Inspectoratului Prahova, iar ei, ca sa intelegeti, au cativa inspectori la mii de hectare de padure, din care mare parte este padure privata. Si aici, de fapt, ajungem la adevarata problema.”
Il privesc cu atentie. Are privirea clara, gesturi scurte. E destept si pare pasionat de ceea ce face. Vrea sa spuna ca padurile private sunt mai greu de controlat. „Adica proprietarii de padure refuza sa se supuna regimului silvic?” „Nu vreau sa par - Doamne fereste - un adversar al proprietatii private asupra padurilor, dar daca intr-adevar se poate vorbi despre un jaf asupra padurilor, atunci jaful despre care vorbiti se petrece in zonele cu padure privata. De la stat e cu mult mai greu sa furi, pentru ca daca te prinde cineva, la amenda pentru copacul respectiv se adauga si cea pentru nerespectarea regimului silvic si, in plus, platesti despagubiri; iei ceva care nu-i al tau. E furt din averea statului. Dar din padurea ta nu poti fura, pentru ca nu se considera furt. Risti doar o amenda si atat. Intelegeti? Ii doare-n cot de noi, cei de la Parc, ca si de Garda de Mediu, de Inspectia Silvica sau mai stiu eu de cine. Aceasta este realitatea: pe teritoriul Parcului sunt paduri private! Teoretic au dreptul sa taie nu mai mult de 3 hectare, dar 3 hectare aici, plus inca trei alaturi si inca trei... priviti partea de nord a Parcului, partea dinspre Brasov, unde padurile sunt ale statului. E neatinsa, frumoasa, sanatoasa! Toate taierile se fac in partea de est si de sud, care apartin de Dambovita si de Arges, si toate sunt ocoale private. Acelasi lucru se petrece si in alte parti ale tarii, cu aceleasi consecinte.” Tace. Ma priveste pe sub sprancene. Uneori, in incapere intra asa-numitii „rangeri”, angajatii Parcului, cei care au in grija fiinta fragila a padurilor rezervatiei, cu animalele, cu pasarile, cu plantele, pesterile si izvoarele sale, si ma privesc suspicios. Presa nu prea i-a ajutat. Ba dimpotriva. I-a acuzat, ca si cum ei ar fi responsabili pentru tot. Ghicesc o anumita amaraciune, si in vocea tanarului lor sef, si nu stiu de ce, dar ii cred. Cred ca au dreptate. Ma intreb cum au rezolvat altii problema aceasta a padurilor private, cum a retrocedat Germania, de pilda, padurile landurilor din Est, cum a facut Polonia sau Ungaria sau Cehia ca sa nu se confrunte cu un dezastru ecologic? Horatiu Hanganu butoneaza cu mana de expert computerul pe care-l are in fata si-mi arata texte de legi romanesti si straine, regulamente si fotografii. In toate aceste tari, padurile, fie ele private sau nu, sunt administrate de stat, tocmai pentru ca padurea este considerata un bun strategic, ceva atat de important incat nu-l priveste numai pe proprietarul padurii, ci intreaga natiune. Nicaieri proprietarii de paduri nu pot intra cu buldozerele, nicaieri nu pot forfeca padurea dupa cum ii taie capul, si mai ales intr-un Parc National, intr-o zona care se presupune ca ar trebui sa fie protejata. Cum e posibil ca nimeni pana acum sa nu se fi gandit la toate acestea? De ce nici un guvern din toate cele care s-au succedat pana acum nu a incercat macar sa opreasca aceasta distrugere care ne priveste, pana la urma, pe toti? „Cat de grave sunt taierile ilegale de paduri in Piatra Craiului?”, am intrebat, stiind ca interlocutorul meu nu poate vorbi despre fenomenul in ansamblu. Si atunci el a zambit, in sfarsit. Piatra Craiului sta mult mai bine decat alte Parcuri Nationale, e un parc model cum s-ar spune, in care Banca Mondiala si Guvernul au bagat bani. E un Parc norocos, in atentia tuturor. Un parc ce are sanse mari sa supravietuiasca nesfarsitei tranzitii prin care trecem.
Cand dreptatea umbla cu capul spart
„Am padurea mea, la care tin ca la ochii din cap. Eu n-as lua din ea decat asa, cate-un fag mai urat, ca sa am lemne peste iarna. Dar nu pot. Nu-mi lasa nenorocitii astia nici o clipa de tihna, ticalosii, hotii de padure, mafiotii care nu se mai satura de atata furat. Uite-ia ce case au padurarii nostri, ia te uita ce vile si-au ridicat, ce bogatie, domnule, ce averi, cand un padurar pe vremea lui Ceausescu era vai de mama lui, nu putea lua nici un lemn de foc, de frica sa nu-l aresteze! Pai de unde, domnule, sa aiba un padurar asa case daca nu din furat? El e padurar si frate-sau are gater! Sunt mana in mana cu ai de controleaza. Si de unde fura? Ca doar n-o fura de la stat, de la ocolul unde lucreaza el? De la mine fura, de la Gheorghe Patea, care n-am nici o putere sa ma apar, pe mine si padurea mea!” Sta in masina, in dreapta mea. Sunt de data aceasta pe partea dinspre apus a Pietrei Mari, pe valea Barsei, acolo unde, intr-adevar, au rasarit ca prin minune case uriase, vile luxoase, unele dintre ele chiar in ceea ce se numeste „zona tampon” a Parcului. Gheorghe Patea e suparat pe toata lumea. Pe autoritati care nu fac nimic, pe politie, pe ocolul silvic, pe padurari, pe guvernul care nu-l poate apara, desi l-a votat, sperand ca ceva se va schimba. Numai despre cei de la Parc are o vorba buna. „Aia sunt cinstiti, dar n-au nici o putere.” Omul trebuie sa aiba vreo 70 de ani, dar e vanjos. Are priviri fulgeratoare atunci cand vorbeste despre padurea lui, draga lui de padure pe care a mostenit-o de la taica-sau si de la bunicu-sau, si pe care acum nu mai pridideste sa si-o apere de cei care o ciuntesc. Asta vrea el sa-mi arate mie, acolo vrea el sa ma duca pe mine, sub Piatra Mare, mai incoace de stancarii, in padurile copilariei lui pe care, cu cat inainteaza in varsta, cu atat si le aduce aminte mai bine, parc-ar fi fost ieri.
Parasim asfaltul si urcam cu masina pe un drum forestier. Apoi lasam si masina si pornim pe jos, in sus, pe o carare abrupta ce se catara printre tufisuri. Apoi tufisurile se transforma in copaci tineri si copacii tineri in copaci batrani si grosi. Nu, Gheorghe Patea din Zarnesti nu este dintre aceia care vor sa-si vada taiate padurile mai repede, dintre aceia care „ar da-o si pe ma-sa pentru bani.” Lui nu-i trebuie banii. Lui ii trebuie padurea, ca padurea trebuie sa ramana la copii si la nepoti, sa o vada si sa se bucure de ea asa cum si el se bucura de padure atunci cand era copil si cand urca, „uite, exact pe-aici, pe unde urcam noi acum, tot in sus.” Numai ca el atunci venea pe jos, cu coasa in spinare si cu un sacutei de merinde, tocmai de la Zarnesti. Avea 13 ani si copacii i se pareau asa de mari, incat cerul se invartea imprejurul varfului. „Bunicu-meu a trecut muntii ca sa lupte sa faca Romania Mare! Taica-meu a fost erou de razboi. Au trecut prin multe, cum am trecut si eu, si tocmai acum, cand credeam c-o sa fie bine, tocmai acum sa nu-mi mai gasesc dreptatea in tara mea? Ce tara-i asta, in care dreptatea umbla cu capul spart?” Apoi se opreste dintr-o data si arata cu degetul: „Uite, urme de cal care urca, vezi, pe-aici a urcat si pe-aici a coborat. Uite urma de la busteanul pe care l-a tras cu calul. Era legat cu lant, nu cu funie.” Mai urcam putin si el se opreste din nou, cu o figura dezolata. Pe o suprafata de vreo 10 metri sunt numai crengi de brad uriase, ramuri grele, groase. A fost un brad mare, cu diametrul de vreo 80 de centimetri. „Avea peste suta de ani.” Nenea Gheorghe e plin de obida. „Asa fac. Sambata, duminica, de Pasti, oricand stiu ei ca oamenii stau pe la casele lor, fura. Am ajuns sa-mi tai singur padurea ca sa nu mi-o taie ei! Eu cunosc si dac-a zburat pasarea pe deasupra padurii, cunosc fiecare copac unde creste si de cand ii, si de-aia ma doare inima cand vad prapadul pe care-l fac. Ia uita-te! Astia mi i-a luat anul trecut. Trunchiurile alea au ramas de acum doi ani, si aicea, vezi, unde e trunchiul asta mare, aici a fost un brad urias, in care imi agatam eu coasa cand eram baietan. Mai incolo era pasune, vezi, iar aici tineam apa la rece, stateam culcat sub brad si ma uitam la cer.”
Privesc imprejur. Padurea batranului Patea e terminata. Din frumusetea pe care o banuiesc a fi fost candva au mai ramas trunchiuri uscate si cativa brazi razleti, prapaditi, urati. Batranul alearga pe povarnisul plin de buturugi, aratandu-mi ce-a mai ramas. In cele din urma, se aseaza pe unul dintre trunchiurile taiate, enorm, uscat, mort. A obosit. Tacerea ia locul cuvintelor. Priveste in gol. Langa el, pe marea cioata si-a insirat hartiile lui, schitele in care figureaza fiecare copac, plangerile pe care el le-a facut la politie si care n-au avut niciodata nici un efect. Au fost hoti pe care i-a prins in fapt, au fost padurari ai ocolului pe care i-a surprins facand marcaje ilegale, mana in mana cu hotii de lemne, si care, drept pedeapsa, au fost doar mutati la alt ocol. Se lupta cu morile de vant. Isi da seama ca n-are nici o sansa si ca padurea lui va disparea cu totul. Dar cine, concret, cine o fura? „Padurarii.” Si mai sunt cativa, din Zarnesti, pe care el ii stie, pe care-i stie si politia, dar carora lui ii e frica sa le spuna numele. Se teme. Eu o sa plec, dar el ramane acolo, cu ei. „Astia te omoara si pentru mai putin. Nu te mai gaseste nimeni, niciodata.” Nenea Gheorghe Patea pare invins. Ar vrea sa-i fac o poza cu ciotul acela urias, al bradului in care el isi agata coasa cand avea 13 ani. Sa-i ramana amintire. „Brazii astia au fost lasati lui bunicu-meu de parintii lui. N-a mai ramas nici unul.” Isi intoarce privirea-ntr-o parte si pe fata lui butucanoasa curg lacrimi. I-e rusine ca nu-si poate stapani slabiciunea, dar durerea e mai mare ca el. Durerea unei lumi care piere, la fel ca padurea, lasand in locul ei haosul.
SURSA: http://www.formula-as.ro/articol.php?nrrev...144&&idart=6416
Opriti macelul din Piatra Craiului!
Imi aduc si acum aminte cum am urcat prima oara pe Piatra Craiului. Aveam 14 ani, si ca merinde de drum, o coaja de paine neagra si doua oua. Desi au trecut zece ani de atunci, senzatiile sunt la fel de puternice. Tin minte fiecare pas facut inainte, pe panta abrupta si greu de urcat de pe Grind. Si apoi, la un metru de varf, cum m-am asezat o clipa pe iarba, cu teama si emotie de ce voi gasi „dincolo”. Aerul rece, de culme, imi cresta obrajii si-mi taia respiratia. Apoi am indraznit. Ei bine, panorama din fata mea era ireala: un hau albastru, sub care se desenau vai si dealuri impadurite, de un verde inchis. Eram in cer. In mijlocul universului. M-am reintors de atunci in fiecare an acolo, ca sa sorb privelistea picatura cu picatura si sa-mi umplu plamanii de aer proaspat. Si m-am intors si anul acesta. Numai ca in locul potecilor tivite cu iarba, am gasit santuri mocirloase, facute de senila tractoarelor, iar in locul umbrei padurii, care mirosea altadata a feriga si a ciuperci, acum erau sparturi prin care se vedea peste tot aceeasi priveliste ingrozitoare: versanti intregi de cioturi de copaci mutilati. In poiana de sub Grind, langa izvorul unde ne umpleam bidoanele cu apa, isi asezasera tabara de tractoare exploatatorii ucigasi de paduri de la Ocolul Silvic din Arges. Pretutindeni noroi, crengi uscate, mizerie... Si apoi, apogeul! Din varful Pietrei Craiului, de pe culme, ai astazi cea mai sinistra priveliste: petice gigantice defrisate, printre, din ce in ce mai putine, petice verzi de paduri, in care urla drujbele si tractoarele. Au fost taiati pana si brazii cu marcaje turistice. Potecile sunt distruse sau blocate de busteni. Nici tipenie de turist, pe un traseu unde altadata ii intalneai la tot pasul. Mi-e frica de un singur lucru: ca peste doua luni, cand ma voi intoarce in Craii mei, voi gasi si putinul verde care a mai ramas, la pamant...
Cine raspunde de jaful padurilor romanesti? Din cate guverne s-au perindat la conducerea tarii, care din ele va da socoteala de moartea padurilor, marea noastra bogatie nationala? Cum ramane cu angajamentele noului ministru al agriculturii, care promitea, chiar intr-un interviu publicat in revista „Formula AS”, ca va pune padurile sub protectie sigura? Ce se va alege din ce-a ramas de pe urma drujbelor si topoarelor, dupa neghioaba lege a restituirii padurilor particulare din rezervatii? Nimic. Cioturi, grohotisuri, scurgeri de munti, inundatii pe care d-l prim-ministru al tarii le va nota pe carnet, incaltat in cizme de cauciuc. Publicitate si apocalipsa.
Cerem socoteala pentru distrugerea padurilor romanesti! Pentru defrisarile criminale din Parcul National Piatra Craiului si pentru hotia practicata la drumul mare. Cei care vor sa ia atitudine si sa ne sprijine in aceasta campanie ecologica, sa ne scrie pe adresa de Internet savepiatracraiului@gmail.com, in speranta ca impreuna vom fi mai puternici decat dusmanii padurii. Sa nu lasam ca unul dintre cele mai frumoase monumente ale naturii din Romania, Muntii Piatra Craiului, sa fie ucis.
Regimul de exterminare a padurilor romanesti
a patruns si in zonele protejate. Arborii seculari
din Parcurile Nationale cad sub securea proprietarilor
lacomi de bani. Legea retrocedarii padurilor naste monstri
Dezastrul
De 15 ani, padurile Romaniei dispar. Sunt taiate, hacuite, furate fara rusine si fara frica. Uneori taierile se fac la limita legii si atunci autoritatile, depasite de situatie, coplesite de forta financiara a hotilor de paduri, se declara neputincioase. Alteori hotii au ajuns atat de puternici, atat de bogati, atat de influenti, incat reprezentantii autoritatilor, care sunt si ei oameni, nu mai au curajul sa intervina. Exista in Romania zone - cum este aceea a muntilor Rodnei, Valea Trotusului sau anumite parti din Apuseni - in care pur si simplu situatia a scapat de sub control. Sunt teritorii in care statul nu mai are nici o putere. Padurile sunt jefuite, devastate, trenuri intregi incarcate cu lemn intra in circuite economice dubioase. Firme straine si romanesti laolalta - caci retelele mafiote ale lemnului nu cunosc granite - reusesc sa realizeze cifre de afaceri colosale, lasand insa in urma versanti de munti distrusi, zone intregi iremediabil compromise, dezastre ecologice cu consecinte incalculabile. Exista firme, in Bistrita de pilda, dar si in Harghita sau Covasna, care au facut din... Ungaria, unul dintre marii exportatori europeni de lemn si de produse din lemn. Lemn romanesc! Guvernele care au venit la putere dupa 1990 au fost neputincioase. Lipsa de autoritate, coruptia, dar si dezinteresul total fata de consecinte au condus la situatia de acum. Exista zone in care mafiotii sunt mai puternici decat statul. Romania devine, asemenea unor tari ale lumii a treia, un teritoriu al jafului, al resurselor naturale praduite salbatic, in care nimeni nu mai poate face nimic.
Consecintele taierilor de padure se vad cu ochiul liber: inundatii dezastruoase, alunecari de terenuri, tornade, modificari climatice cum nu s-au mai vazut niciodata pe la noi. In zadar vorbesc expertii in mediu, prin ziare si pe la televizor. Ati vazut vreun oficial roman punand degetul pe rana, rostind adevarul elementar, ca toate acestea sunt in legatura cu defrisarile masive care se petrec in padurile Romaniei? Ati vazut pana acum macar un singur politician roman care sa fi pomenit in vreo campanie electorala despre grija fata de mediu, despre taierile ilegale de paduri, despre instaurarea legii in aceasta zona care inseamna de fapt viata noastra? Nu. O enorma, o uluitoare inconstienta, o teribila neputinta de a instaura legea si de a trece peste interesele de moment ale unora, aceasta este caracteristica tuturor guvernelor postdecembriste, in ceea ce priveste padurile Romaniei. Privim inainte, catre o Europa care, dupa ce timp de sute de ani a distrus enorm din bogatiile sale naturale, acum pretuieste fiecare copac si fiecare fir de iarba. Numai ca noi, in timpul acesta, ne taiem, la propriu, craca de sub picioare. Fiinta aceasta extraordinara, in mijlocul careia traim, aerul careia il respiram si apa careia o bem, este ucisa metodic, iar noi suntem orbi si surzi in drumul nostru catre dezastru.
Calatorie in inima padurii
Cum de sunt posibile toate acestea ma intreb, in timp ce merg prin marea, frumoasa padure de sub masivul Piatra Craiului. Cum de nu se revolta oamenii in fata acestor crime impotriva naturii, care ii privesc si pe ei?
Vin dinspre satul Magura si merg spre apus, in sus, catre munte, pe valea Pietrelor, catre Grind, apoi voi trece spre nord, catre Vladusca, acolo unde am auzit ca se taie padurile. In dreapta mea urca voiniceste un batran din Pestera, care trebuie sa aiba vreo 70 de ani si pe care il cheama Ion Surdu. Merge sus, la munte, la cele patru vacute ale lui. Pur si simplu se duce sa le vada. Ii e dor de ele. E o duminica solara, cerul este inalt, sprijinit pe trupuri uriase de brazi, norii sunt alergatori peste lume. Mosul poarta o camasa alba pe sub vesta, o ranita ponosita in spate si un ciomag in mana, pe care se sprijina rar. Are ochi albastri si palarie de fetru. Uneori se opreste in loc si asculta asa, cu urechea in vant, cu ochii infipti inainte, inspre creste. Ce asculta? „Asa, ascult ca sa stiu ce-i.” A lucrat 40 de ani la padure, a fost muncitor forestier, stie tot ce misca pe pamant si in aer si in apa, cunoaste toate gazele si toate florile si toate ierburile, poate sa spuna numai ascultand ce fel de pasare e cea care canta si ce fel de vant este acesta care bate, asa ca eu, daca vreau sa stiu ceva despre padurea lui, el poate sa-mi spuna. Nu gafaie in timp ce urca, nu-i este cald, nu-i este sete. As vrea sa stiu in primul rand cum e posibil sa se taie padurea intr-un Parc Natural fabulos cum e Piatra Craiului, o zona protejata, nu-i asa? As vrea sa stiu daca lucrul acesta este adevarat si sa vad cu ochii mei versantii aceia de munte de pe care padurea a fost rasa. Mosul se opreste si ma masoara din cap pana in picioare, putin suspicios, cu ochii lui albastri. Padurea este o chestiune sensibila in zona, adica nu padurea, ci taierea ei. „Domnu’”, zice mosul, „aia de sa taie ii padure particulara, d-aia sa taie. Ii padurea omului, poa’ sa taie cat vrea din ea. Is unii de pe la Rucar, nu de la noi, ca cica-i padurea lor.” „Si nu-i pacat s-o taie toata deodata?”, zic. Mosul se gandeste o clipa. „Ii pacat.” El n-are padurea lui, are numai o casa si niste pamant acolo, in Pestera, dar daca ar avea padurea lui, el n-ar taia-o toata. „M-as gandi la copii, sa le ramana si lor, ca padurea dac-o tai cum trebuie nu sa strica. Ba dimpotriva, poa’ sa tina s-o mie de ani.” Pe urma se apleaca putin spre mine, ca si cum mi-ar spune un secret, in timp ce razele soarelui ii fac in jurul palariei un fel de halou. „Stii de ce-o taie? Li-i frica sa nu le-o ia inapoi statul, s-atunci mai bine-o taie pa toata, sa inteleaga ceva din ea. Aia e.” „Si statul ii lasa chiar asa, s-o taie pe toata, cum vor ei?”, intreb. Mosul tistuie dispretuitor din buze, apoi loveste o piatra cu ciomagul care-i serveste drept baston. „Statul... ce sa faca statul? N-are cum ii opri, ca ei is multi, or facut ocoale particulare, he-heei! Cine sa duce in munte sa vada cum taie ei si cat taie? Nimeni. S-apoi, pazeste Doamne sa te pui cu ei, ca-s rai tare, nu ca oamenii de pe la noi. Io nu ma bag, imi vad de vacutele mele si basta, ma fac ca nu vad nimic, ca-i mai sanatos, dar nu-s prost, ca nu degeaba mi-am mancat un amar de ani la padure. Apai vad dintr-o privire care-i copac de taiat si care nu-i.” Tace o clipa. „Ii prapad”, mai zice, si pe urma o ia din nou la picior in sus, catre munte, iar eu inteleg ca discutia pe tema aceasta s-a terminat.
Am iesit din defileu, am trecut de o stana, pentru a patrunde apoi intr-o vale a paradisului. Creasta Pietrei Craiului parea facuta din gheata albastruie, ierburile erau de culoarea smaraldului, milioane de flori de toate culorile pareau pulverizate peste spinarile dealurilor. Padurea era neatinsa si pretutindeni era un zumzet urias de gaze. Pasari al caror nume nu-l voi sti probabil niciodata m-au insotit in permanenta. Nea Ion Surdu din Pestera mi-a povestit intamplari halucinante cu animale si cu pasari de prada, mi-a spus ca daca esti foarte atent, uneori, inainte de o ploaie mare, poti auzi copacii cum cresc, mai ales fagii mai tineri, care se pregatesc sa bea apa. „Ai auzit vreodata zgomotul pe care-l face un fag batran atunci cand se prabuseste in padure? Urla ca o mie de oameni la un loc, asa se aude.” Mi-a povestit despre nepotica lui, Andreea, si la urma, inainte de a ne desparti, mi-a spus sa am grija, daca voi ajunge pana acolo, spre Vladusca, pentru ca e duminica, si duminica, cand nu e nimeni acolo, se petrec multe.
Am strabatut locuri extraordinare, am privit si am ascultat totul. M-am umplut cu frumusete. Am privit cerul si am ascultat fagii batrani cu urechea lipita de scoarta, asa cum imi inchipuiam ca trebuie sa fi facut batranul padurar. Pentru ca in cele din urma sa gasesc locul acela in care padurea era ucisa. Vazuta de sus, de pe culmea dealului, padurea are gauri ca niste rani enorme in trupul ei, ca si cum o boala grava, mortala ar macina-o. O boala care urca pe picioare de om, de jos, din vale, pe versanti, catre varf, o boala care ameninta muntele.
Itele unui prapad
„Deci este adevarat”, zic, „in Parcul National Piatra Craiului se taie padurea!” „Da, este adevarat, in Parc se taie padurea, dar numai in anumite zone si nu chiar intotdeauna ilegal. Este adevarat ca uneori se comit abuzuri, ca uneori proprietarii de paduri sar peste cal. Dar la fel de adevarat este ca noi, adica Administratia Parcului, ducem o lupta permanenta si destul de dura cu ei, in masura in care legea ne-o permite. Noi nu suntem decat administratori ai acestui spatiu protejat. Respectarea regimului silvic propriu-zis nu noi o veghem. Pur si simplu nu intra in competentele noastre. Daca ar fi dupa mine, in parc nu s-ar taia nimic!”
Ma aflu intr-o incapere plina cu computere mai vechi sau mai noi, cu imprimante, cu harti, cu mii de hartii dispuse intr-o dezordine simpatica. Omul din fata mea e tanar, poarta o barba scurta, pe deasupra careia ma priveste direct in ochi - Horatiu Hanganu, inginer silvic, seful Parcului National Piatra Craiului: „Parcul e impartit in mai multe zone. Exista una in care este interzisa cu desavarsire orice activitate - asta e zona de conservare speciala, de care nu se atinge nimeni. Pe urma urmeaza zona a doua, in care se poate taia padurea, dar cu respectarea regimului silvic. Ei bine, cum banuiti, aici este problema. In aceasta zona unde taierile sunt permise, se petrec anumite abuzuri, mai ales in proprietatile particulare. Tot in aceasta zona, unii construiesc tot felul de cladiri, fara autorizatii. In aceasta zona sunt si defrisarile pe care le-ati vazut. Ar trebui sa stiti ca orice taiere de padure se face dupa reguli clare si stricte, dupa un plan aprobat dinainte, si daca un ocol silvic, fie el de stat sau privat, nu respecta regulile, atunci se poate merge pana la retragerea autorizatiilor de functionare. Cei care controleaza sunt Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic si Vanatoare. Acolo unde ati fost, de la Grind spre Vladusca, este jurisdictia Inspectoratului Prahova, iar ei, ca sa intelegeti, au cativa inspectori la mii de hectare de padure, din care mare parte este padure privata. Si aici, de fapt, ajungem la adevarata problema.”
Il privesc cu atentie. Are privirea clara, gesturi scurte. E destept si pare pasionat de ceea ce face. Vrea sa spuna ca padurile private sunt mai greu de controlat. „Adica proprietarii de padure refuza sa se supuna regimului silvic?” „Nu vreau sa par - Doamne fereste - un adversar al proprietatii private asupra padurilor, dar daca intr-adevar se poate vorbi despre un jaf asupra padurilor, atunci jaful despre care vorbiti se petrece in zonele cu padure privata. De la stat e cu mult mai greu sa furi, pentru ca daca te prinde cineva, la amenda pentru copacul respectiv se adauga si cea pentru nerespectarea regimului silvic si, in plus, platesti despagubiri; iei ceva care nu-i al tau. E furt din averea statului. Dar din padurea ta nu poti fura, pentru ca nu se considera furt. Risti doar o amenda si atat. Intelegeti? Ii doare-n cot de noi, cei de la Parc, ca si de Garda de Mediu, de Inspectia Silvica sau mai stiu eu de cine. Aceasta este realitatea: pe teritoriul Parcului sunt paduri private! Teoretic au dreptul sa taie nu mai mult de 3 hectare, dar 3 hectare aici, plus inca trei alaturi si inca trei... priviti partea de nord a Parcului, partea dinspre Brasov, unde padurile sunt ale statului. E neatinsa, frumoasa, sanatoasa! Toate taierile se fac in partea de est si de sud, care apartin de Dambovita si de Arges, si toate sunt ocoale private. Acelasi lucru se petrece si in alte parti ale tarii, cu aceleasi consecinte.” Tace. Ma priveste pe sub sprancene. Uneori, in incapere intra asa-numitii „rangeri”, angajatii Parcului, cei care au in grija fiinta fragila a padurilor rezervatiei, cu animalele, cu pasarile, cu plantele, pesterile si izvoarele sale, si ma privesc suspicios. Presa nu prea i-a ajutat. Ba dimpotriva. I-a acuzat, ca si cum ei ar fi responsabili pentru tot. Ghicesc o anumita amaraciune, si in vocea tanarului lor sef, si nu stiu de ce, dar ii cred. Cred ca au dreptate. Ma intreb cum au rezolvat altii problema aceasta a padurilor private, cum a retrocedat Germania, de pilda, padurile landurilor din Est, cum a facut Polonia sau Ungaria sau Cehia ca sa nu se confrunte cu un dezastru ecologic? Horatiu Hanganu butoneaza cu mana de expert computerul pe care-l are in fata si-mi arata texte de legi romanesti si straine, regulamente si fotografii. In toate aceste tari, padurile, fie ele private sau nu, sunt administrate de stat, tocmai pentru ca padurea este considerata un bun strategic, ceva atat de important incat nu-l priveste numai pe proprietarul padurii, ci intreaga natiune. Nicaieri proprietarii de paduri nu pot intra cu buldozerele, nicaieri nu pot forfeca padurea dupa cum ii taie capul, si mai ales intr-un Parc National, intr-o zona care se presupune ca ar trebui sa fie protejata. Cum e posibil ca nimeni pana acum sa nu se fi gandit la toate acestea? De ce nici un guvern din toate cele care s-au succedat pana acum nu a incercat macar sa opreasca aceasta distrugere care ne priveste, pana la urma, pe toti? „Cat de grave sunt taierile ilegale de paduri in Piatra Craiului?”, am intrebat, stiind ca interlocutorul meu nu poate vorbi despre fenomenul in ansamblu. Si atunci el a zambit, in sfarsit. Piatra Craiului sta mult mai bine decat alte Parcuri Nationale, e un parc model cum s-ar spune, in care Banca Mondiala si Guvernul au bagat bani. E un Parc norocos, in atentia tuturor. Un parc ce are sanse mari sa supravietuiasca nesfarsitei tranzitii prin care trecem.
Cand dreptatea umbla cu capul spart
„Am padurea mea, la care tin ca la ochii din cap. Eu n-as lua din ea decat asa, cate-un fag mai urat, ca sa am lemne peste iarna. Dar nu pot. Nu-mi lasa nenorocitii astia nici o clipa de tihna, ticalosii, hotii de padure, mafiotii care nu se mai satura de atata furat. Uite-ia ce case au padurarii nostri, ia te uita ce vile si-au ridicat, ce bogatie, domnule, ce averi, cand un padurar pe vremea lui Ceausescu era vai de mama lui, nu putea lua nici un lemn de foc, de frica sa nu-l aresteze! Pai de unde, domnule, sa aiba un padurar asa case daca nu din furat? El e padurar si frate-sau are gater! Sunt mana in mana cu ai de controleaza. Si de unde fura? Ca doar n-o fura de la stat, de la ocolul unde lucreaza el? De la mine fura, de la Gheorghe Patea, care n-am nici o putere sa ma apar, pe mine si padurea mea!” Sta in masina, in dreapta mea. Sunt de data aceasta pe partea dinspre apus a Pietrei Mari, pe valea Barsei, acolo unde, intr-adevar, au rasarit ca prin minune case uriase, vile luxoase, unele dintre ele chiar in ceea ce se numeste „zona tampon” a Parcului. Gheorghe Patea e suparat pe toata lumea. Pe autoritati care nu fac nimic, pe politie, pe ocolul silvic, pe padurari, pe guvernul care nu-l poate apara, desi l-a votat, sperand ca ceva se va schimba. Numai despre cei de la Parc are o vorba buna. „Aia sunt cinstiti, dar n-au nici o putere.” Omul trebuie sa aiba vreo 70 de ani, dar e vanjos. Are priviri fulgeratoare atunci cand vorbeste despre padurea lui, draga lui de padure pe care a mostenit-o de la taica-sau si de la bunicu-sau, si pe care acum nu mai pridideste sa si-o apere de cei care o ciuntesc. Asta vrea el sa-mi arate mie, acolo vrea el sa ma duca pe mine, sub Piatra Mare, mai incoace de stancarii, in padurile copilariei lui pe care, cu cat inainteaza in varsta, cu atat si le aduce aminte mai bine, parc-ar fi fost ieri.
Parasim asfaltul si urcam cu masina pe un drum forestier. Apoi lasam si masina si pornim pe jos, in sus, pe o carare abrupta ce se catara printre tufisuri. Apoi tufisurile se transforma in copaci tineri si copacii tineri in copaci batrani si grosi. Nu, Gheorghe Patea din Zarnesti nu este dintre aceia care vor sa-si vada taiate padurile mai repede, dintre aceia care „ar da-o si pe ma-sa pentru bani.” Lui nu-i trebuie banii. Lui ii trebuie padurea, ca padurea trebuie sa ramana la copii si la nepoti, sa o vada si sa se bucure de ea asa cum si el se bucura de padure atunci cand era copil si cand urca, „uite, exact pe-aici, pe unde urcam noi acum, tot in sus.” Numai ca el atunci venea pe jos, cu coasa in spinare si cu un sacutei de merinde, tocmai de la Zarnesti. Avea 13 ani si copacii i se pareau asa de mari, incat cerul se invartea imprejurul varfului. „Bunicu-meu a trecut muntii ca sa lupte sa faca Romania Mare! Taica-meu a fost erou de razboi. Au trecut prin multe, cum am trecut si eu, si tocmai acum, cand credeam c-o sa fie bine, tocmai acum sa nu-mi mai gasesc dreptatea in tara mea? Ce tara-i asta, in care dreptatea umbla cu capul spart?” Apoi se opreste dintr-o data si arata cu degetul: „Uite, urme de cal care urca, vezi, pe-aici a urcat si pe-aici a coborat. Uite urma de la busteanul pe care l-a tras cu calul. Era legat cu lant, nu cu funie.” Mai urcam putin si el se opreste din nou, cu o figura dezolata. Pe o suprafata de vreo 10 metri sunt numai crengi de brad uriase, ramuri grele, groase. A fost un brad mare, cu diametrul de vreo 80 de centimetri. „Avea peste suta de ani.” Nenea Gheorghe e plin de obida. „Asa fac. Sambata, duminica, de Pasti, oricand stiu ei ca oamenii stau pe la casele lor, fura. Am ajuns sa-mi tai singur padurea ca sa nu mi-o taie ei! Eu cunosc si dac-a zburat pasarea pe deasupra padurii, cunosc fiecare copac unde creste si de cand ii, si de-aia ma doare inima cand vad prapadul pe care-l fac. Ia uita-te! Astia mi i-a luat anul trecut. Trunchiurile alea au ramas de acum doi ani, si aicea, vezi, unde e trunchiul asta mare, aici a fost un brad urias, in care imi agatam eu coasa cand eram baietan. Mai incolo era pasune, vezi, iar aici tineam apa la rece, stateam culcat sub brad si ma uitam la cer.”
Privesc imprejur. Padurea batranului Patea e terminata. Din frumusetea pe care o banuiesc a fi fost candva au mai ramas trunchiuri uscate si cativa brazi razleti, prapaditi, urati. Batranul alearga pe povarnisul plin de buturugi, aratandu-mi ce-a mai ramas. In cele din urma, se aseaza pe unul dintre trunchiurile taiate, enorm, uscat, mort. A obosit. Tacerea ia locul cuvintelor. Priveste in gol. Langa el, pe marea cioata si-a insirat hartiile lui, schitele in care figureaza fiecare copac, plangerile pe care el le-a facut la politie si care n-au avut niciodata nici un efect. Au fost hoti pe care i-a prins in fapt, au fost padurari ai ocolului pe care i-a surprins facand marcaje ilegale, mana in mana cu hotii de lemne, si care, drept pedeapsa, au fost doar mutati la alt ocol. Se lupta cu morile de vant. Isi da seama ca n-are nici o sansa si ca padurea lui va disparea cu totul. Dar cine, concret, cine o fura? „Padurarii.” Si mai sunt cativa, din Zarnesti, pe care el ii stie, pe care-i stie si politia, dar carora lui ii e frica sa le spuna numele. Se teme. Eu o sa plec, dar el ramane acolo, cu ei. „Astia te omoara si pentru mai putin. Nu te mai gaseste nimeni, niciodata.” Nenea Gheorghe Patea pare invins. Ar vrea sa-i fac o poza cu ciotul acela urias, al bradului in care el isi agata coasa cand avea 13 ani. Sa-i ramana amintire. „Brazii astia au fost lasati lui bunicu-meu de parintii lui. N-a mai ramas nici unul.” Isi intoarce privirea-ntr-o parte si pe fata lui butucanoasa curg lacrimi. I-e rusine ca nu-si poate stapani slabiciunea, dar durerea e mai mare ca el. Durerea unei lumi care piere, la fel ca padurea, lasand in locul ei haosul.
SURSA: http://www.formula-as.ro/articol.php?nrrev...144&&idart=6416
Opriti macelul din Piatra Craiului!
Imi aduc si acum aminte cum am urcat prima oara pe Piatra Craiului. Aveam 14 ani, si ca merinde de drum, o coaja de paine neagra si doua oua. Desi au trecut zece ani de atunci, senzatiile sunt la fel de puternice. Tin minte fiecare pas facut inainte, pe panta abrupta si greu de urcat de pe Grind. Si apoi, la un metru de varf, cum m-am asezat o clipa pe iarba, cu teama si emotie de ce voi gasi „dincolo”. Aerul rece, de culme, imi cresta obrajii si-mi taia respiratia. Apoi am indraznit. Ei bine, panorama din fata mea era ireala: un hau albastru, sub care se desenau vai si dealuri impadurite, de un verde inchis. Eram in cer. In mijlocul universului. M-am reintors de atunci in fiecare an acolo, ca sa sorb privelistea picatura cu picatura si sa-mi umplu plamanii de aer proaspat. Si m-am intors si anul acesta. Numai ca in locul potecilor tivite cu iarba, am gasit santuri mocirloase, facute de senila tractoarelor, iar in locul umbrei padurii, care mirosea altadata a feriga si a ciuperci, acum erau sparturi prin care se vedea peste tot aceeasi priveliste ingrozitoare: versanti intregi de cioturi de copaci mutilati. In poiana de sub Grind, langa izvorul unde ne umpleam bidoanele cu apa, isi asezasera tabara de tractoare exploatatorii ucigasi de paduri de la Ocolul Silvic din Arges. Pretutindeni noroi, crengi uscate, mizerie... Si apoi, apogeul! Din varful Pietrei Craiului, de pe culme, ai astazi cea mai sinistra priveliste: petice gigantice defrisate, printre, din ce in ce mai putine, petice verzi de paduri, in care urla drujbele si tractoarele. Au fost taiati pana si brazii cu marcaje turistice. Potecile sunt distruse sau blocate de busteni. Nici tipenie de turist, pe un traseu unde altadata ii intalneai la tot pasul. Mi-e frica de un singur lucru: ca peste doua luni, cand ma voi intoarce in Craii mei, voi gasi si putinul verde care a mai ramas, la pamant...
Cine raspunde de jaful padurilor romanesti? Din cate guverne s-au perindat la conducerea tarii, care din ele va da socoteala de moartea padurilor, marea noastra bogatie nationala? Cum ramane cu angajamentele noului ministru al agriculturii, care promitea, chiar intr-un interviu publicat in revista „Formula AS”, ca va pune padurile sub protectie sigura? Ce se va alege din ce-a ramas de pe urma drujbelor si topoarelor, dupa neghioaba lege a restituirii padurilor particulare din rezervatii? Nimic. Cioturi, grohotisuri, scurgeri de munti, inundatii pe care d-l prim-ministru al tarii le va nota pe carnet, incaltat in cizme de cauciuc. Publicitate si apocalipsa.
Cerem socoteala pentru distrugerea padurilor romanesti! Pentru defrisarile criminale din Parcul National Piatra Craiului si pentru hotia practicata la drumul mare. Cei care vor sa ia atitudine si sa ne sprijine in aceasta campanie ecologica, sa ne scrie pe adresa de Internet savepiatracraiului@gmail.com, in speranta ca impreuna vom fi mai puternici decat dusmanii padurii. Sa nu lasam ca unul dintre cele mai frumoase monumente ale naturii din Romania, Muntii Piatra Craiului, sa fie ucis.
Foarte frumos, am citit tot. Mă duce cu gândul la vorba aceea: România e ţară frumoasă, dar păcat că e locuită de români.
E dezastru, oare UE va putea opri fărădelegile? Chiar aşa, avem nevoie de o putere supranaţională ca să fie ordine?
E dezastru, oare UE va putea opri fărădelegile? Chiar aşa, avem nevoie de o putere supranaţională ca să fie ordine?
Poze:
Valul de retrocedări va duce la defrișări sălbatice: http://www.gandul.info/2006-02-24/social/v..._de_retrocedari
Valul de retrocedări va duce la defrișări sălbatice: http://www.gandul.info/2006-02-24/social/v..._de_retrocedari
Pana una-alta masura care s-a luat de autoritatile (fara nici o autoritate) ale statului in incercarea disperata de a stopa defrisarile criminale este ca pana la 20 aprilie proprietarii de paduri trebuie sa asigure paza padurilor cu care au fost improprietariti. La ora actuala sunt 625.000 hectare padure nepazite din care se fura "ca-n codru"!
vezi: http://stiri.rol.ro/stiri/2006/03/paza_obl...e_la_padure.htm
vezi: http://stiri.rol.ro/stiri/2006/03/paza_obl...e_la_padure.htm
Flutur ar vrea ca "Agentia Nationala de Administrare Fiscala sa puna sechestru pe carutele cu lemn si pe hamuri".
Ce sechestru, ce hamuri?
Daca pentru traficul de droguri putem avea pedepse de 15 - 25 de ani putem avea asemenea pedepse si pentru traficul cu masa lemnoasa, asa ca direct catusele si in arest prevenit pana la condamnare, pentru un brad sau pentru un camion de brazi, la PUSCARIE!
Mi'am adus aminte de un articol care mi'a placut, pe profil. 
http://www.fotomagazin.ro/despre-fotografi...rafie_lemne.php
http://www.fotomagazin.ro/despre-fotografi...rafie_lemne.php
Toti padurarii sa aiba in dotare AK-47! Daca hotu' ataca, sa-l faca "sita" fara mila! Dupa ce o sa fie facuti cativa hoti "sita" sa le vedem cat o sa le mai arda de furat!
In Romania se poate face ordine doar cu bata si mitraliera!
In Romania se poate face ordine doar cu bata si mitraliera!
Bine ca am reusit da protejam conductele de combustibil, cu mii de jandarmi, cu jeepane si mitraliere cu glont pe teava...ca doar companiile petroliere cotizeaza, nu suntem insa in stare sa ne protejam padurile...mi-e sila de tara asta.
In curand... autoevolution.ro
Teste, stiri, ghiduri, jurnale, forum si multe altele!
Teste, stiri, ghiduri, jurnale, forum si multe altele!
Aceasta este o versiune simplificată a paginii originale. Pentru a vizita versiunea originala click aici.