There's no easy way to say that: mama şi-a rupt piciorul. Se dădea cu trotineta lui Tudor. La deal.

Avem deci câteva probleme:

unu, cum explici colegelor şi prietenelor că la 60 de ani nu eşti în stare să te ţii pe tortinetă? Că ai reuşit performanţa să pici de la 10 centimetri înălţime aşa de fain de să fie musai să stai în ghips trei săptămâni? De fapt, cum explici că te dădeai cu trotineta lu' nepotu-tău unor femei care prin "bunică" înţeleg o femeie care trebuie să facă prăjituri, să tricoteze pulovere şi să cumpere ce cer nepoţii?

doi, cum o ţii pe mama în casă trei săptămâni, că n-are voie să pună piciorul în pământ? Ne-am mobilizat şi am făcut rost de un cadru de-ăla de umblă babele şi moşii cu el, da' cică nu vrea să-l folosească, că nu-i trotinetă. Tata a instalat-o în pat, la televizor, i-a pus laptopu' în braţe şi telefonul la îndemână, i-a adus apă, prăjituri, mâncare, a promis că-i aduce şi oliţă, numa' să stea acolo - nu ţine. O dor coastele de atâta stat în pat (adică de ieri).

trei, ţinând cont de faptul că şi pe bunică-mea am prins-o într-o zi că "punea trotineta la loc" în poziţie de "acu' m-am dat jos de pe ea", ce să-mi închipui despre sănătatea mentală a femeilor din familia mea? Ce gene am? Ce antecedente familiale? Ce mă aşteaptă?

   Că care-i schema cu parcatu' fix în faţa uşii? Eşti tâmpit, nu vezi că dacă parchezi aşa tre' să ocoleşti maşina ca să intri? Parchezi fain-frumos olecuţă mai hacana, şi mergi doar jumate de maşină până la uşă, nu jumate plus jumate plus lăţime...
    Zău, şoferii sunt cretini. Mi-e clar că n-au idee de fizică, doar de-aia frânează în curbă, da' mă, nici de aritmetică? Aritmetică de clasa întâi? Tot stau şi mă mir, oare cum ar fi să doară prostia? Ce te face să crezi că dacă o iei pe "scurtătură" dintre blocuri, ajungi mai repede unde ai treabă? Măăă, dăşteptule, e plin de şmecheri fix ca tine, care au descoperit aceeaşi scurtătură, toţi o iau printre blocuri, unde-s straduţe căcăcioase, cu maşini parcate pe margini şi puradei care fug după mingi, cu babe care stau la o bârfă în mijlocul străzii, pierzi timpul, bulă, ocolindu-le! Eşti cu maşina, du-te dracului de prostovan, ce contează că faci un kilometru în plus dacă ajungi cu un sfert de oră mai devreme?

   Au reapărut copiii cu cheia de gât.
   Azi mi-a intrat un puştan, la vreo 10 ani, să mă roage să-l las să dea un telefon. Venise la bunică-sa, care nu era acasă. Şi-a sunat mama să o roage să trimită pe cineva (tatăl, care nu era disponibil, şi sora mai mare, presupun). Bunica era la meditaţii. Tatăl era la verificat nişte lucrări. Mama mai avea ore. Copil de profesori, presupun. Necăjit, uşor înlăcrimat şi foarte politicos. A luat o singură prăjitură şi a băut un pahar de suc, după care a ieşit, n-a vrut să aştepte înăuntru, la căldură.

   M-am gândit, aşa ca fapt divers, cât de neajutoraţi sunt acum ăştia mici. Cât de îngrijorată o fi mă-sa. Eu am crescut cu cheia de gât, la propriu, nu la figurat, ca micuţul ăsta, dar niciodată nu m-am panicat dacă ajungeam acasă şi nu era nimeni. Era ceva obişnuit. Mergeam la o vecină, sau mă găseau vecinele aşteptând calmă pe casa scării, eventual o mai luam şi pe soră-mea de la grădiniţă, nu era nici o tragedie dacă-mi uitam cheia acasă. Ăsta mic avea ochii cam roşii şi vorbea cam înecat la telefon. Nu zic că era bine, zic doar că m-a cam lovit diferenţa. Sunt convinsă că şi mama respectivă a crescut tot cu cheia de gât. Şi, ca mine, şi ea a sperat că nu vor trece prin asta copiii ei. Şi, tot ca mine, nu i-a învăţat ce să facă, cum să se descurce. Sigur, puştanul de azi a găsit metoda, avea şi telefon, fără credit, da' cu numerele necesare în memorie, dar câţi or fi care se trezesc în situaţii similare, copii ai căror părinţi întârzie juma' de oră când ar trebui să-i ia de la şcoală că-i trimit şefii cine ştie pe unde? Traumatic, probabil.
   Cred că e timpul să-mi învăţ copiii şi chestii pe care n-am considerat niciodată necesar să le ştie. Aviz amatorilor.

Sună telefonul la farmacie.
Răspund:
-Da.
-Aloo, şine-i?
-Io-s, buni.
-No, tu fată. Ce-i aia "riduri"?
-Zbârcituri, buni. Ştii că o zis Tudor că eşti bătrână, da' nu eşti zbârcită...
-Ieeeee?
-Da' di ce?
- Apăi am fos la analize şi m-o întrebat domna aia câţi ani am. Ş-am zîs că 86. Şî aşa o dat din palme şi s-o mirat: "vai de mine, opşasă de ai şi n-aveţi riduri?...". Ş-am crezut că-i musai să am, uări îi vo' bolă...

La mine în familie sforăie femeile, nu bărbaţii. Adică sforăie şi bărbaţii, da' cumva, drăguţ, cam cum torc motanii graşi.
Acestea fiind spuse, fiecare dintre bărbaţi are câte o tactică a lui: moşu' striga, de parcă buni ar dormi în altă cameră, "no tu muiere, pun'te pe-o coooostă!", cumnatu-meu o trezeşte delicat pe soră-mea, zăoanu' meu îmi mai scapă câte un cot...
Tata are o strategie întreagă. Împarte sforăiala mamei în trei stadii. În stadiul unu, sare de cur în sus, în plan vertical, deci, salteaua o mişcă şi pe mama, ea tace. Repetat de suficiente ori. În stadiul doi, săritul în plan vertical nu mai ţine, aşa că face şi o mişcare sexy în plan orizontal. Având în vedere că tata trece binişor de suta de kile, mişcarea saltelei nu e numai fermă, ci şi derutantă şi cu reverberaţii, aşa că mama tace. Stadiul trei e mai naşpa, ca să nu mai sforăie e obligatoriu să-i tragă puţin perna de sub cap. Nu de tot.
Într-o seară, cam pe la finalul campionatului de fotbal, se pune mama pe sforăit. Şi trece din staiul unu în doi, apoi în trei, aplică tata tactica deja verificată, degeba. Mama sforăia în continuare, de parcă nu i-ar fi dispărut perna. În disperare de cauză, tata recurge la o chestie neverificată:
- "da' mai opreşte băi vuvuzeaua!"

Azi am avut revelaţia faptului că suntem în 6 iulie.
Problema e că în 9 ai mei împlinesc 37 de ani de căsătorie şi în 16 e ziua lui tata.
Ca să nu îmi ard neuronii singură, am sunat-o şi pe soră-mea să-i dau vestea, ocazie cu care am reuşit s-o fac să intre în panică.
Help, fraţilor, ce să le luăm?

     Pe vremea mea, a fi student însemna că n-ai nevoie de motive. Motive să pleci aiurea prin ţară, să pierzi nopţile, să bei o bere cu prietenii, să-ţi faci prieteni. Dar dacă se iveau motive, chiar dacă uneori le căutai cu lumânarea, era cu atât mai bine, era de-a dreptul perfect. De exemplu, ai luat un examen: nu contează că era sau nu greu, că l-ai luat cu 5 sau cu 9 - era un motiv. Sau să spunem că era vreun meci, vreun concert - ce vrei mai mult ca să te sui pe tren şi să te tot duci? Dacă nu era examen, nu-i nimic, tot se întâmpla să vină în vizită un fost coleg de liceu pe care nu l-ai văzut de, treacă de la mine, o săptămână, că el stă în cămin şi tu în chirie, da' nu se face să nu bea cu tine un vin, nu? Unde mai pui că poate omu' tocmai şi-a luat vreun examen...

  Să revenim: eram în facultate, cam prin anul trei, în sesiunea de vară. Abia începuse, ca să fim exacţi. Problema era că pe când începea sesiunea mea, a politehniştilor era cam pe la jumate. Eu trebuia să tocesc, ei aveau neşte treburi, nu că s-ar fi omorât oricum cu învăţatul, da' no, să spunem că găseau mult mai multe motive.
   Aşa se face că pe când eram io în plin proces de învăţat chimie terapeutică la o colegă  acasă (bine, bine, recunosc, am jucat yambs, sau aşa ceva, o chestie cu multe zaruri) apare soră-mea de-acasă. Adusese vin, că asta era copil serios, nu bea niciodată singură. Şi colac peste pupăză, un preten îşi luase şi el "şasele" de rigoare. Ei, jocul ăla dura mult, şi ăştia de-acasă au terminat între timp vinul lu' tata, au mai luat două sticle, l-au terminat şi pe ăla, au luat alte două sticle, şi pe când am ajuns eu îşi cam "reveneau". Trecuseră de faza de limbarniţă, aveam de recuperat...
    Am pus mâna pe sticla de "grasă" şi m-am apucat serios de treabă. Cam pe la jumatea sticlei, pe preten îl pune dracu' să aducă aspirina în discuţie. Acuma, io eram extrem de în temă, că fix aspirina o tocisem înainte de a ne apuca de yambs, şi nu puteam rata ocazia să-i explic omului ce medicament grozav e, în timp ce el îmi arăta cel mai sincer interes. Cum, deşi are efecte secundare cu tona, încă e cel mai folosit medicament ever. Că e bună şi pentru aia, şi pentru aialaltă. Cum se face aspirina la Bayer de nu găureşte stomacu'. Cum a fost descoperită şi de ce. Etc. Etc. Etc.
    La un moment dat mă prind eu că rosto şi cu soră-mea râdeau de o oră şi nu spuneau nimic, ceea ce era extrem de ciudat. Nu de alta, da' rosto te ţine în bancuri două zile, şi soră-mi nu-i închizi gura nici cu leucoplast, unde mai pui că acum erau veseli şi cu ceva ajutor. Întreb care-i faza: râdeau de mine. Cică de câteva ore eu explic foarte serios unui calculatorist care-s efectele secundare ale aspirinei, îi desenez formule şi reacţii, iar el pune întrebări şi cere amănunte. Încă nu reuşesc să-mi dau seama ce mama naibii era aşa de haios.

   Acum, când mă înfierbânt pe vreun subiect, tot ce trebuie să facă e să întrebe "da' cu efectele secundare ale aspirinei cum mai e?" şi tac imediat. Da' ştiţi cum? Nu mai scot nici un cuvânt. Mă duc direct să mă culc, că dacă am ajuns în faza aia, e clar că am nevoie de un pui de somn.

        Nu mai pot să citesc.

        Cărţile nu mă mai ating aşa cum ştiu că ar trebui să mă atingă. Citesc obiectiv, căutând emoţii, analizând cuvinte, nu mai ştiu să citesc cu plăcerea cu care citeam acum 10-15 ani. Nu mai ştiu să mă las impresionată de câteva pagini. La final, am un sentiment aproape dureros de dezamăgire: s-a terminat, şi eu n-am simţit mare lucru...
         Am încercat să recitesc cărţile mele dragi, cele care m-au dus în alte lumi pe vremuri... degeaba. Amintirea bucuriei de atunci e mai puternică decât senzaţia de acum. Poate că aşa ar trebui să fie, nu ştiu, dar asta nu-mi alungă gustul amar şi senzaţia de babă blazată. Şi nu-mi place deloc.
         Am încercat să citesc cărţi celebre. Degeaba. În cazul ăstora dezamăgirea a fost chiar mai mare: de la X aşteptam mai mult.
         Am încercat să recitesc cărţi care nu mi-au plăcut în tinereţe, sau cărţi la care am rămas cu impresia că n-am priceput nimic: mda, nu s-a schimbat nimic. Ori nu mi-au plăcut, ori n-am priceput nimic nici acuma. Ce-i drept, măcar n-am fost dezamăgită.
       
        Ştiu sigur că eu sunt de vină, şi mă tem. Mă tem că blazarea mea nu e numai a mea, mă tem că generaţiile viitoare păţesc acelaşi lucru şi de-aia nu citesc. Pentru că, să fim sinceri, cum te poate impresiona Jules Verne mai mult decât Gene Roddenberry? Ce-ţi poate spune Huck Finn, când tu n-ai văzut niciodată un butoi adevărat, darmite să dormi într-unul? Piraţi şi cavaleri? Nişte glume proaste, pe lângă Witcher. 

        Sper din tot sufletul că marii scriitori nu sunt numai cei morţi. Sper că nu vom ajunge să citim "maxim 4000 de caractere" pe bloguri. Sper că pagina scrisă va rezista. Sper.

       Da, ştiu aia cu "speri mata, da' speri degeaba". Mai puneţi mâna pe carte, că sunteţi lipsiţi de imaginaţie.

Mi s-a pus mie pata acum ceva vreme să-i fac fiică-mi o cameră ca-n o mie şi una de nopţi. Trecem peste faptul că abia am ajuns deasupra pământului cu casa, da? So, cum spuneam, mă apuc să mă documentez, pe net, sărci după sărci, poze cu interioare, nu găsesc nimic să-mi placă (nici ei), aşa că rog unul dintre arhitecţii lui Rosto, un armean născut şi crescut în Siria, să mă ajute cu ceva poze. Aseară. Omul e foarte săritor şi-i dă rapid un sărci cu litere de-alea înnodate, nu ştiu ce-o fi scris, da' ajung pe nişte forumuri arăbeşti. Am găsit poze, multe, faine, fix ce-mi trebe mie, i-au plăcut şi fetei, da' nu ăsta e subiectul.
Unu' la mână, toate forumurile ălea erau roz sau mov. Toate erau cu semnături cu sclipici. Toate aveau poze cu desene animate, flori, păsărele, ursuleţi, draci verzi, adică roz şi mov, prin semnături şi avatare. Nenea grasu' (aşa-i spune Tudor arhitectului, şi acum domnu' arhitect nu ne mai lasă să-i spunem altfel) mi-a explicat că aia înseamnă că-s pentru femei. Problema mea derivă din chestia asta: pe forumurile de copii pe care bântuie Andrada nu dai de atâtea sclipiciuri cu inimi şi flori, aşa încât am o mare nedumerire: la ce vârstă sunt considerate femeile ălea "femei"? Şi m-a mâncat atât de tare, încât i-am dat un google translate să văd nivelul discuţiilor: mă, făcând abstracţie de traducere, da, cam aia e: 12 ani. "Vaaaii ce frumos şi minunat". M-am distrat puţin că "frumos şi minunat" nu era ce mi-a plăcut mie, ci interioarele chiciuite cu interioare franţuzeşti sau englezeşti, da' no, or fi sătule de ce au acasă, şi probabil că nici ălea nu erau pentru tot boboru'.
Doi la mână, dacă tot eram pe forumul de femei, am găsit partea de modă, cu "rochii pentru viaţa de noapte" (aka de mireasă), "frumos şi minunat" şi ălea. Erau într-adevăr superbe, şi io am o grămadă de mofturi în cur la capitolul rochii. Apoi am trecut la partea cu "rochii spectaculos", care erau de-a dreptul spectaculoase, un designer libian mânca-i-aş mânuţa lui făcea nişte chestii de mureai. Simple, da' spectaculoase cu adevărat. Clic pe designer, să mai vedem alte rochii spectaculos, dăm de unele "de zi", şi am înnebunit instantaneu: tot ce era mai sus de cot şi de genunchi era blurat. Adică se vedea rochia, faină, cam de plajă majoritatea da' aia e de înţeles, şi tanti manechina n-avea mâini, picioare, decolteu, gât şi mutră. Presupun că bluratu' ăla venea de la forum, că toate erau la fel, deşi puse de useri diferiţi.
Trei la mână, am găsit sexy lounge-ul lor: "căsătorit de viaţă", zice google. No, trebuie să recunosc că n-am râs în viaţa mea cum am râs acolo. Ce-i drept, traducerea făcută de gogu avea o maare parte din merit, o oră am râs citind un rezumat la "Romeo şi Julieta", d-apoi, frăţioare, aveau oamenii ăia, femeile, nişte probleme de te apucă bâţu'. De exemplu, una era că "a apărut spaţiere şi izolare în sine" (sau aşa ceva) un fel de lipsă de comunicare am dedus eu. Sau că în caz că-ţi vine soţul din delegaţie şi-i arde de prostii e musai să aştepţi până după aham-aham ca să-i ceri voie diverse chestii casnice (să cumperi un covor, de exemplu). Ş-apoi erau nişte sfaturi vis-a-vis de kids corner de mi-am folosit toată bunăvoinţa şi indulgenţa mea ca să mă conving că google e de vină şi de fapt ăia nu spun că lichidul pre-ejaculator e un fel de pişu. Din fericire nu existau întrebări de-alea cu "sunt gravidă?", şi nici cu "i-am cerut id-ul de mess, acum ce fac?".
Am găsit soluţia pentru păstrarea usturoiului mai mult timp, păcat că n-am înţeles ce legătură are cu titlurile de la bursă, că ăla era ingredientul principal, şi cred că se mai adăuga ceapă. Am găsit reţeta de slăbit, părea bună, da' nici aici n-am înţeles câteva ingrediente, şi partea cu suc de prune după salata de roşii nu-mi era prea la îndemână. Da, toate astea erau la sexy lounge-ul ăla.

Well, şi vin io azi şi intru pe SL-ul nostru, încântată că măcar la noi ai ce citi... şi ce să vezi: nimic. Da' nimic, măi, nimic. Aşa că vă anunţ că de-acu' încolo mă mut pe forumul cela şi postez cu translatele, până se găseşte o metodă de testat vârsta şi virginitatea. Şi gramatica, dat fiind că mare diferenţă nu-i.

O cafea fierbinte, prea arsă. Janis Joplin. Louis Armstrong. Patsy Cline. O bârfă cu Delia, între scorpii. Pijamale şi miros de săpun. Corcoduşi înfloriţi la fereastră. Liliac într-un borcan şi miros de iarbă udă. Cărţi împrăştiate. Patul cald, nefăcut. Hohote de râs, farduri pe masă, păr ud, un borcan de compot desfăcut şi chec.