Una din teoriile cele mai elegante referitoare la organizarea arhitecturii creierului uman, Teoria creierului tripartit a lui Paul MacLean spune că acesta conţine formaţiuni supraadăugate filogenetic ca foile de ceapa unele peste altele. E ca şi cum proprietarul clădirii nu a avut bani suficienţi şi a realizat o primă variantă. Apoi, după o perioadă în care a făcut rostul de fonduri noi, a angajat altă echipă de proiectanţi şi constructori care au adăugat un etaj suplimentar, realizat cu tehnologii noi şi la standardul evoluat al noilor timpuri. A urmat iarăşi o pauză temporală, proprietarul a adunat din nou bani şi operaţiunea s-a repetat. Aşa a apărut un nou etaj unde toate, începând cu compartimentarea şi terminând cu instalaţiile au fost realizate la standarde şi exigenţe moderne. Etapele de mai sus urmăresc trei staţii cheie în evoluţia filogenetică şi anume organizarea sistemului nervos reptilian, apoi apariţia primelor mamifere şi ulterior creierul mamiferelor moderne care conţine substanţa cenuşie sofisticată numită neocortex. În practică, aceasta din urmă este o parte de dimensiunile unei folii care înveleşte structurile cerebrale. Pentru ca lucrurile să apară şi mai eclectice, ultimele achiziţii tehnologice, nişte procesoare noi dacă vreţi, nişte celule numite neuroni oglindă, au permis ca întregul edificiu de care am vorbit să conducă persoana pe care o vedeţi în fiecare dimineaţă, să spunem, atunci când folosiţi obiectul cu acelaşi nume pentru a vă face toaleta.

            Bineînţeles că adepţii ideii că toată lumea înconjurătoare este rezultatul unui design inteligent vor suferi atunci când vor afla că suprema realizare prin care inteligenţa omenească se exprimă, creierul, nu este un briliant, o expresie a perfecţiunii aşa cum s-au amăgit a crede, ci un produs rezultat din înnădeli care par adesea neîndemânatice. Apar de cele mai multe ori două sau mai multe circuite care vor să exercite aceeaşi funcţie iar cele noi sunt uneori parazitate şi împiedicate să funcţioneze de cele mai vechi. E ca şi cum băile, piscina şi instalaţiile de jacuzzi de la ultimul nivel nu ar putea fi folosite aşa cum trebuie datorită canalizărilor de tip vechi de la etajele aflate mai jos. Sau ca şi cum instalaţiile electronice nu ar putea fi exploatate cum trebuie pentru că reţeaua electrică a clădirii intră în casă printr-un panou primitiv dotat cu siguranţe subdimensionate care se ard mereu şi trebuie înlocuite.

            Dacă veţi admite aşa cum o fac neuroştiinţele că fiecare stare psihică sau modificare a unei stări psihice are la bază o stare sau o modificare a structurilor cerebrale, veţi înţelege de ce este aşa de greu că izolezi şi să caracterizezi mintea umană. Se întâmplă pentru că toate etajele descrise mai sus ca părţi ale edificiului cerebral se implică şi vor să conlucreze pentru ducerea la bun sfârşit a unei sarcini. Când spui „bună dimineaţa” unei domnişoare cu care te întâlneşti la ieşirea din blocul în care locuieşti, se activează simultan o serie de circuite: zonele de asociaţie extrag din memorie pachetul corespunzător comportamentului verbal al datului de bineţe. Zonele limbajului vorbit din emisfera stângă (vă mai amintiţi, clasicele arii Broca şi Wernike) comandă activarea porţiunilor implicate în vorbire din câmpurile premotorii şi ulterior, motorii. Numai trecerea de la una la cealaltă dintre arii, de la comandă la executare este supravegheată de câmpurile comportamentale şi, oricând, în intervalul celor 100 de milisecunde dintre decizia subconştientă şi conştientizarea pronunţării textului, comanda poate fi măcar oprită.

            Dar nu vă bucuraţi, nu s-a oprit aici totul. Estimp, circuitele receptoare şi zonele de asociaţie sintetizează din semnalele primite informaţia care devine imediat perceperea complexă a acelei domnişoare cu care trebuie să interacţionaţi. Ochii primesc imaginea şi imediat, circuitele de identificare a feţei asociază datele primite cu cele scoase din Hippocamp care conţin elementele de identificare a persoanei. Aşa o recunoaşteţi pe Maricica, deşi acum are părul roşu cu violet cu o formă care aminteşte de o recentă electrocutare. Neuronii oglindă compară informaţiile primite cu altele din memorie şi în funcţie de expresia feţei apreciază dacă Marcica este veselă sau tristă, senină sau supărată. Anglosaxonii numesc asta „Theory of the mind”, o expresie care nu are alt corespondent în limba română în afară de sofisticata „citire a gândurilor”. De fapt, dacă stai să te gândeşti bine, a citi gândurile cuiva nu este un lucru atât de greu sau de complicat pe cât apreciem. De fapt, fiecare din noi face asta zilnic atunci când interacţionează cu alţi oameni: citeşte gândurile lor şi încearcă să şi le ascundă pe ale sale.

            Şi încă, lucrurile nu se opresc aici. Ochii fug plimbându-se de pe picioruşele lungi şi delicate ale fetei până la limpezimea albăstruie a ochilor ei, apoi se retrag din nou în jos şi rămân fixaţi pe tabloul aerodinamic al decolteului. Nările prind ca o boare un parfum gentil şi rotund de vară amăruie şi cele mai vechi circuite ale naturii, cele olfactive deschid Sistemului limbic, locul unde se procesează afectul, calea pentru a colora imaginea zglobie a Maricicăi cu propriile tale trăiri. O porţiune numită Amigdala adaugă puţină tensiune anxioasă acestei întâlniri, activarea formaţiunii numită Locus cerleus îţi poate da senzaţia de straniu, de ireal aşa cum se întâmplă în unele vise, sau după consumul de substanţe halucinogene. Toate aceste informaţii proiectate pe scoarţă devin emoţii şi sentimente, simţi că devii din ce în ce mai interesat de fata care se află în faţa ta.

            Adunate, aceste informaţii deosebit de preţioase sunt comparate şi integrate în emisfera cerebrală dreaptă, aici unde se hotărăşte tonul şi expresivitatea muzicală a vorbirii tale. Pentru că, nu-i aşa, dacă omul din faţa ta pare trist, colţurile buzelor sale sunt îndreptate în jos, pleoapele îi sunt pe jumătate coborâte, n-ai să-l întrebi ce mai face cu o voce puternică şi jovială. Cu Maricica n-ai să începi a flirta, întreaga expresie a corpului tău nu va aminti de un cocoş dacă lângă aceasta se află fratele ei, tocmai întors din Legiunea străină. Modul în care cele două emisfere procesează una textul şi cealaltă trăsăturile afective, muzicale, artistice ale exprimării e excelent ilustrat de o butadă care circulă printre neurologi. Se spune că dacă stai într-un bar şi te bate pe umăr un tip spunându-ţi „- Şefu`, hai până afară să stăm de vorbă puţin!” atunci emisfera dreaptă a creierului înţelege că ai fost invitat la o conversaţie în afara încăperii iar emisfera dreaptă deduce e este foarte posibil să încasezi un pumn în ochi!

            Aşa că, abia după ce toate aceste procese au fost realizate, după veşnicia celor 100 - 200 de milisecunde care au trecut, te pomeneşti că te opreşti, faţa ţi se lărgeşte într-un zâmbet generos şi te auzi spunând: „- Bună dimineaţa, fată frumoasă! Arăţi nemaipomenit azi. Auzi, n-ai vrea să mergi cu mine deseară la concert? Se cântă Wagner!”

            Maricica îşi ridică lent pleoapele rimelate, capul ei se apleacă o clipă cu câteva grade spre stânga şi ochii ei te gratulează cu o ocheadă dulce. Apoi, când a înţeles ce i-ai spus, îţi arată la rândul ei dinţii albi şi gângureşte fericită. Apoi privirea i se duce spre dreapta şi în sus. Gata, te minte. E semn că-i funcţionează emisfera stângă şi că răspunsul pe care ţi-l dă nu e spontan, e rezultatul unei elaborări, a unei invenţii.

            „- Vaaai, spune ea, cât eşti de drăguţ! Mulţumesc! Îmi pare însă aşa de rău că nu pot să merg dar trebuie sa stau cu mama că e cam bolnavă!” Înţelegi imediat, mama! Mama ei este desigur bolnavă. De la coniac. Imediat, circuitul de coordonare a recompensei se dezactivează. Până acum, neuronii din Aria tegmentală ventro-laterală eliberau din greu dopamină, substanţa ajunsă în sinapse îţi genera plăcerea anticipării, a suspance-ului. Ar fi urmat ca întâlnirea să prindă viaţă, nu-i aşa, după concert să mergeţi la restaurant, să vă sărutaţi şi cele ce ar fi urmat ţi-ar fi activat şi formaţiunea numită nucleus accumbens, neuronii acestuia ar fi eliberat enkefaline, un fel de morfină endogenă şi alt gen de fericire, una orgasmică te-ar fi aşteptat. E clar, Maricica va merge cu Vasile să asculte manele, va bea vin, vor face nebunii care nu te mai privesc. Rămâne activarea zonei prefrontale stângi şi cu ea depresia pe care această întâlnire ţi-a indus-o.

            Aşa gândeşti, dragul meu. Ceea ce am istorisit eu nu e decât povestea unui gând. Şi ceea ce pot să-ţi spun este că istoria mea e doar o grosolană simplificare. E un model prin care încerc să înţeleg ce se întâmplă cu tine. Mi-ar fi fost şi mai greu, dacă nu imposibil să-ţi răspund ce se petrece în creierul Maricicăi. Mi-e frică de posibilitatea ca această revelaţie să nu vină prea târziu.